Gheorghe Cojocaru (Juju)

Rudele mele aveau case pe malul Bahluiului, unde-i stația de ambulanțe acum, pe strada Primăverii. Acolo am copilărit. Iarna ne dădeam pe derdeluș pe malul Bahluiului, cu sănii. După aia, casele alea au fost expropriate, s-au dărâmat și s-au făcut blocuri. Ne-am mutat la bloc în zona Cantemir.
Cantemir e un cartier liniștit, cu o zonă de case. Are șarmul lui. Erau acolo pavilioanele CFR, construite pentru ceferiști — un fel de duplexuri, nu erau rele — după care s-au făcut și case. Blocurile din cartier se construiau atunci cu tot cu parcări, dar erau goale. Aveam în scară la mine un director de la Antibiotice care avea o mașină; la blocul celălalt mai era o mașină. Jucam mingea pe stradă, mașinile treceau foarte rar.

O profesoară cu voce de bariton și un liceu cu livadă

Am făcut școala generală în cartier, numărul 21 se numea, după care, în clasa a cincea, am ajuns la Liceul Eminescu. În Cantemir era Liceul nr. 8, dar m-am dus la Eminescu și pentru că aveam prieteni din zona centrală. A fost și o treabă legată de limba rusă.

În clasa a cincea, la școala generală, a venit o profesoară masivă din punct de vedere fizic care trebuia să ne predea rusă. Fiind și trecerea de la învățătoare — doamna Hujbă, care avea o inimă de aur — la profesori pentru fiecare materie în parte, această doamnă de rusă ne-a speriat pe toți. Era foarte mare, avea o voce groasă, baritonală și am început să plângem toți în clasă. Acasă au fost discuții în familie. Am vrut să ne mutăm de la clasa aia și atunci a apărut posibilitatea să mă transfer la Eminescu.

Mi-a prins bine. Chiar am prins niște profesori excepționali acolo, prin anii ’70. Chiar se făcea carte. Exista și partea boemă a liceului — clădiri vechi, terenuri de sport, o mică livadă în curte, spații mari, copaci. Un liceu care, pentru un copil, contează foarte mult, pentru că are spațiu de mișcare. Plus istoria liceului pe care ne-o povesteau profesorii.

Țicăul și copilăria de vis

Aveam în liceu un prieten foarte bun, Adrian Bălănici — s-a stins recent — care stătea în Țicău și cu care am făcut tot felul de năzbâtii. Și Țicău îți oferă ceva special: în partea de jos e o pădure cu o apă care trece pe acolo, Cacaina, cu bojdeuca lui Creangă, cu ziduri, cu copaci, cu verdeață. Ceea ce, unde locuiam eu, la bloc, nu aveam.

Pe vremea aia, Cacaina era mai curată. Cei din zonă făceau un fel de dig ca să crească nivelul apei și ne scăldam acolo. Țicăul mi-a oferit copilăria de vis, pentru că eu nu aveam rude la țară la care să merg vara în vacanțe. Și generația mea era mai activă — nu existau jocuri, televizor, internet, alte lucruri cu care să stai în casă. Totul se petrecea afară, în natură, unde alergam de dimineață până seara.

Crescând, am luat bicicletele și am ieșit din Iași. Am colindat toate zonele până la 20-30 de km de oraș. Erau tot felul de cluburi la Casa Pionerilor — făceam aeromodelism, făceam bărci pe care le lansam pe Ciric. Cei din generațiile tinere câteodată vin la cafenea și-mi spun că se plictisesc. Și le zic: cum naibă vă plictisiți, că aveți în jurul Iașului tot ce vă trebuie — lacuri, păduri, peisaje frumoase. Dacă ai o bicicletă, chiar poți să faci tururi interesante. Nu te plictisești la Iași dacă îți place natura.

Conta ce ai în cap

Cu fetele era destul de dificil, pentru că educația era destul de dură la fete. Era o mare rușine dacă rămâneai însărcinată; educația sexuală era precară — și la fete, și la băieți. Era un tabu să atingi o fată; era complicat. Plus că fetele din generația mea citeau. Nu puteai să-i spui ca acum: hai să bem un shot și după aia mai vedem ce facem. Trebuia să povestești ceva, din literatură, să spui o poveste bună. Nu era simplu cu invitația în oraș.

La vremea respectivă noi nu aveam acces în localuri și nu exista ajutorul ăsta, să spunem, al alcoolului care dezleagă limbile. Ceaiurile — cum le ziceam noi la petreceri — erau destul de rare, pentru că nu aveai acces în locurile publice și trebuia să mergi în casa cuiva.

Pe atunci, la întâlnirile noastre ascultam muzică străină, de multe ori interzisă. După 1975 nu se mai difuza deloc muzică străină la radio sau tv. De aia și avem acum muzică proastă la noi — muzica are viață și orice generație trebuie să simtă asta. Și asta ne costă și acum, pentru că s-a rupt o energie acolo. Fiecare generație rămâne cu niște melodii în cap și trăiește intens în perioada asta hormonală, a adolescenței. Ei bine, astea au fost oprite atunci.
Noi ascultam la vremea aia pe vinil; magnetofoanele au apărut mai târziu. Și mediul de la petreceri era destul de bun, pentru că nu ceream multe lucruri. Nu erau haine de brand — astea nu contau. Nu conta ce pui pe masă, că nu prea era ce.

Dacă nu citeai la vremea respectivă, nu reușeai să ai un grup bun de prieteni.

Grupurile de prieteni se formau pe baza afinităților culturale, pe ce citeai.
În clasa a unsprezecea, ca să fac rost de cărți bune, m-am dus la depozitul de cărți din Manta Roșie. Cărțile bune veneau în tiraje foarte mici și se dădeau pe sub mână. Am lucrat o vară acolo. Noroc de familia Caraghiaur — soț și soție, șefi de depozit — că nu ne-au pus la muncă efectiv, pentru că să descarci un camion de cărți e muncă fizică serioasă, nu-i glumă. Ne-au înțeles. Le-am zis: din banii ăștia pe care o să ni-i dați ca salariu, lăsați-ne să alegem cărți.

Dacă nu citeai la vremea respectivă, nu reușeai să ai un grup bun de prieteni.
În liceu, dirigintele meu, Sîrbu — care era profesor de filosofie — ne-a învățat cam ce trebuie să facem cu viața. Atât de mult ne plăcea, că tot trăgeam de el să mai stea cu noi.

Oamenii care vorbeau altfel

Tot în perioada liceului eram prieten, prin Liviu Cangeopol, cu cei din Grupul de la Iași: dizidenți, Luca Pițu, Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Dan Alexe…
Cu oamenii ăștia mi-am dat seama că nu prea înțeleg despre ce vorbesc, deși vorbeau limba română. Nu zic de Dan Alexe, care știa șapte limbi la vremea aia, se apucase și de sanscrită, citea non-stop. Eu eram invidios că nu reușeam să am ritmul ăsta. Vorbeau între ei și multe cuvinte nu le știam. Am întrebat: Dar cum faceți voi vocabularul ăsta? Și-atunci mi-au zis: ia tu un teanc de cărți acasă, dacă vrei să vorbești cu noi și să înțelegi ce vorbim. Cangeopol avea o bibliotecă foarte bună; toți aveau și m-am apucat să citesc ce mi-au dat ei.

Ce se întâmpla de fapt? Oamenii ăia mergeau prin toată literatura — scriitori de care nu auzisem niciodată, sud-americani, cărți care nu erau în librării. Nu știu cum făceau rost de ele; o parte erau traduse, o parte nu. M-am apucat de citit ca să-i pot înțelege. Subiectele lor erau mereu interesante. Eram fascinat de ce vorbeau. Plus că mai scriau. Era Magistrul, Mihai Ursachi, aveau întâlniri unde-i muzeul teatrului — dacă o mai fi — pe Vasile Alecsandri. Profesorul Alexandru Călinescu, care vine și azi la cafenea. Acolo puteai vorbi de intelectuali de clasă.

Eu am fost vecin de bloc cu Liviu Cangeopol și m-am împrietenit cu el. Când împrumutai cărți de la ei, trebuia să ai mare grijă. Doamne ferește să dai cu creionul sau să îndoi vreun colț de pagină — nu mai primeai o carte de la nimeni, niciodată.

Și cu discurile de vinil, la fel. În perioada aia ascultam Pink Floyd, Led Zeppelin, Deep Purple, Etta Jones, Ella Fitzgerald. Discurile erau foarte rare. La scara cealaltă stătea profesorul Vancea, un mare oftalmolog — avea o mulțime de discuri, dar nu dădea la nimeni. Băiatul lui dădea doar unui prieten de-al lui, de la care noi mai reușeam să luăm fără să știe, și trăgeam pe ce puteam. Umblai după muzică mult timp.

Am fost un norocos din punctul ăsta de vedere. Mediul din jurul meu a fost foarte bun, aveam de la cine să învăț. În cartierul meu, la trei blocuri, erau trei trupe care cântau. Fratele meu avea o trupă de muzică — cu tobe, cu chitări electrice cu bobine electrice făcute la mână, că nu găseai în magazin — aveau plete, exact cum era la vremea aia în lume. Asta până în 1975, când și la noi s-a trăit bine.

După aia a fost foarte rău

Prima dată am început să simțim lipsa hranei. În frigider acasă găseam din ce în ce mai puțină mâncare. Toată lumea se aproviziona prin cunoștințe — magazinele au început să se golească și atunci fiecare își făcea rost de hrană prin rețele. Era foarte greu: carnea și pâinea au început să dispară. Cei care nu erau din oraș luau pe cartelă. Băuturile și țigările din import au dispărut.

După care a venit frigul din case, iarna. Și iernile erau geroase — nu ca acum. Minus 20 de grade era în mod curent, luni de zile, nu o zi-două. Când a început Ceaușescu să facă economii, să plătească datoriile țării, ne-a băgat într-o perioadă neagră. Noi reușeam să trecem peste când am mai crescut, prin bucuria și sufletul oamenilor. Ne adunam și făceam haz de necaz.

După ce am mai crescut, am început să am probleme cu cei de la Securitate, pentru că eram prieten cu cei din Grupul de la Iași.

Ce se întâmplase? Când a plecat Liviu Cangeopol din țară, în America, eu am luat biblioteca de la el. Și atunci m-au chemat la Securitate, unde aveau o listă cu toate cărțile pe care le aveam, mai puțin una: Schimbarea la față, a lui Emil Cioran, care era interzisă. Era trasă la xerox, nu era în original. De fapt, pe ei îi interesa cartea aia. Nici acum nu-mi mai amintesc unde am ascuns-o.

Tot pe atunci, primisem un plic de la Cangiopol. L-am desfăcut și în mintea mea era că în el era aerul ăla din America și l-am mirosit. Mai târziu mi-a trecut mirajul Americii, dar atunci credeam că-i raiul pe pământ.

Dar înainte de a pleca, Cangeopol făcuse rost de un video — care la vremea aia era interzis. Pe video ăla, prin filme, am văzut lumea. În România, când erai tânăr, credeai că toată lumea e la fel, că așa-i peste tot, că nu aveai informații despre cum e la alții.

În filmele alea vedeam din când în când câte o piață, clădiri, străzi, mașini, lumini, reclame — totul era nou pentru mine și de multe ori îi rugam să dea stop-cadru. Deschidea cineva un frigider în film și vedeam că era plin: tot felul de cutii, de lucruri. Mă întrebam: băi, dar ce au oamenii ăștia în frigidere, ce mănâncă? La noi în frigider aveai două oale cu câte ceva; era ca un șablon. Vedeam și altfel de mașini — aici erau numai Dacia. Acolo vedeam mașinile alea americane imense, tineri care mergeau la școală cu mașina, fără uniforme. Și atunci am început să înțeleg cum e lumea.

Colonelul de la Mitropolie

Din cauza Securității, am vrut să dau la Agronomie, gândind că ajung în zona rurală și că scap de presiunea lor. Mă gândeam să fac Viticultură, să mă duc la vie, pe dealuri. Dar erau peste tot oamenii ăștia.

Am mers odată la Mitropolie, gândindu-mă că o să mă protejeze dacă mă angajez acolo. Numai că într-un birou unde am intrat, am dat peste un colonel de Securitate. Și atunci am zis că nu mă mai angajez nici acolo.

Am optat pentru Agronomie și am început să învăț. Numai că în anul ăla Ceaușescu a dat o lege prin care la această universitate pot merge doar cei care au măcar un an de experiență în agricultură, iar eu nu aveam. În plus, trebuia să ai și carnet de tractorist. M-am dus la Filosofie-Istorie, dar am picat. Am avut colegi care au intrat cu brio — se pregăteau cu doi ani înainte, că era concurență mare. Și atunci părinții mi-au zis: trebuie să faci ceva.

M-am angajat la Traian pentru că în perioada respectivă s-a deschis hotelul Moldova și au apărut oferte. M-am dus la OJT — Oficiul Județean de Turism — și m-au dat la Traian, nu la Moldova. Acolo eram supravegheat în permanență, fără să știu atunci.

După câțiva ani, în 1989, m-au mutat la motelul Bucium, pentru că am refuzat barul de noapte de la Unirea. M-au chemat la o ședință unde au vrut să mă facă membru de partid. Asta era prin septembrie 1989, când deja începuseră în Polonia mișcările — știam că vine valul. Și în ședința aia la OJT, cu toți directorii de restaurante și hoteluri, am zis: vreți să mă faceți membru de partid acum, la sfârșit? Au înlemnit ăia acolo.

După ședința aia m-au chemat din nou. Eu eram înscris pe o listă să primesc un apartament — la coada listei — și mi-au zis: uite că primești un apartament. Am refuzat, bineînțeles.

”Voi, românii, n-aveți voie să coborâți aici.”

Am vrut să fug prima dată pe la Poarta Brandenburg, în Berlinul de Est, pentru că cineva mi-a povestit că se poate. Eram într-o excursie cu autocarul. M-au chemat la Securitate să mă întrebe de ce vreau să merg în Germania de Est. Mi-au făcut un dosar întreg. Ofițerul de acolo mi-a spus: „Nu, n-ai să pleci în excursie; ești prea tânăr.” Într-adevăr, eu eram cel mai tânăr din grup.

La Poarta Brandenburg exista o șansă, deși mulți au murit acolo, împușcați. Ajungând acolo, eram hotărât să fug. La câțiva metri de noi fâlfâia steagul Germaniei de Vest. Numai că ghida din autocar a zis: voi, românii, n-aveți voie să coborâți aici. Șocul a fost și mai mare când lângă noi a parcat un autocar pe două niveluri. Ăia veneau din Occident. În autocarul ăla doamnele erau în rochii, bărbații în sacouri, aveau mese, unii aveau pahare cu băuturi. La noi în autocar era frig. Eram cu o căciulă rusească în cap. Vreo două luni n-am fost om.

Am început cu un chioșc. La vremea aia, să ai un chioșc era ca și cum ai avea acum un hotel de cinci stele.

La Revoluție eram la motelul Bucium. Eram izolați, iar șeful motelului ne-a speriat că un elicopter cu teroriști a aterizat pe platou ca să atace antena TVR de la Releu. Ne-am baricadat pe-acolo toată noaptea, după care am venit în oraș. Dar nu s-a tras la Iași.

Primul meu gând după aia a fost să plec din țară. Nu eram sigur că va dura. Mă gândeam că va fi o perioadă scurtă de libertate, după care revin înapoi ăștia. Eram speriat. Și am început să fac bani ca să pot să plec în Occident.

La Traian, unde m-am întors după revoluție, am mai stat doar un an. În perioada aia se făceau destul de mulți bani mergând la turci. Mi-am deschis un mic business la Gara Nicolina. Am început cu un chioșc. La vremea aia, să ai un chioșc era ca și cum ai avea acum un hotel de cinci stele.

Cu chioșcul ăla l-am întâlnit pe managerul general de la Coca-Cola din Iași, un irlandez parcă. Eu eram singurul din toată zona aia, la gară, care vindeam ceva. A stat pe-acolo vreo două ore, după care a scos o stație Motorola și a vorbit la ea. M-am trezit cu trei camioane de la ei, cu tot felul de chestii, frigidere. Mi-au dat și o firmă luminoasă pe care scria Coca-Cola — erau primele firme luminoase din Iași.

Motivul pentru care am rămas în țară

După ce m-am căsătorit, am mers în concediu în Antalia. Nu existau agenții de turism atunci și nici informații despre zonele turistice din Turcia. Dar întâmplarea a făcut ca printr-o prietenă a soției mele să aflăm de Antalia, despre care ne-a spus că e de vis. Nu știam unde-i. Am ajuns cu autocarul în Istanbul, dar toată lumea mergea acolo să facă trafic cu marfă luată de la ei.

Nu știam cum puteam ajunge în Antalia. Autogara era imensă. Nu știam limba. Turcii nu le prea au cu engleza. Dar am pronunțat la un moment dat cuvântul Antalia și imediat ne-au înconjurat vreo patru turci, ne-au luat bagajele și ne-au băgat într-un autocar. Acolo, proprietarul hotelului la care ne-am cazat, văzându-ne într-o zi că intrăm cu sacoșe cu fructe cumpărate din piață, ne-a spus că-l facem de rușine, că să-i spunem ce vrem și ne dă el tot, că nu trebuie să cărăm noi.

Acolo, în Antalia, am văzut la un moment dat trei hoteluri mai mari decât Unirea. Era un complex întreg, cu terase, cu piscine, dar erau închise. Și l-am întrebat pe turc și el mi-a zis: păi nu le-a închiriat nimeni. Eu habar n-aveam că se pot închiria. Și m-a întrebat turcul dacă nu vreau să le închiriez împreună cu el, începând de la anul. Totul era la cheie; nu trebuia să aduci decât personal. Nu trebuia să dăm nimic la început. După primul an, dacă nu făceai profit, te amâna cu chiria.

Mi-am făcut temele, am testat piața, am întrebat prietenii dacă ar vrea să meargă acolo, dar fosta mea soție a știut că dacă plec acolo o să vin mai rar acasă și n-am avut cum să merg. A fost un tren pierdut. Aș fi fost milionar acum. M-am gândit apoi să deschid în jurul Iașului o zonă de cazare, de turism, dar n-am mai făcut-o nici pe asta. Apoi am dat divorț.

Făceam bani, dar simțeam că pierd oamenii, relațiile umane, prietenii vechi.

A fost apoi o perioadă foarte dificilă pentru mulți. S-au închis fabrici, mulți au încercat să deschidă mici afaceri, și-au pus apartamentele gaj la bănci pentru credite cu dobânzi de 150% și le-au pierdut. Și așa a început exodul la muncă în Italia.

Am făcut multe afaceri în perioada aia. Am avut și depozite engros pe diferite produse, pentru că legile se schimbau des și trebuia să te adaptezi. Nu aveai atunci internet, nu aveai informații, nu știai ce se întâmplă în jur. Unii se temeau că va reveni regimul comunist. Mulți au și plecat din țară din cauza asta. Adaptarea la schimbare e foarte complicată pentru mulți oameni.

Emoțional, un moment cheie a fost divorțul, iar pe plan material, făceam bani, dar simțeam că pierd oamenii, relațiile umane, prietenii vechi. Dar fiind la începutul capitalismului la noi, oamenii au înțeles mai greu asta. Am încercat să fac și businessuri mai mari cu diferiți parteneri, punând bani fiecare, dar e greu fără o educație în spate. N-a mers.

Când a venit criza din 2008, făceam amenajări interioare. A fost o perioadă plină. Se făceau foarte mulți bani din amenajări interioare. Au intrat și la noi firmele din vest cu sistemele lor de lucru, cu materiale. Oamenii își construiau case. Au văzut cum e pe-afară. Criza ne-a prins total nepregătiți. Oamenii vorbeau de criză, că vine criza, dar lucrurile mergeau de rupeau. La fel, nu știam cum se poate declanșa o criză. Cum, dacă oamenii plătesc, cumpără, sunt bani, cum vine criza? Dar am simțit-o din plin, în București, când băncile au început să oprească finanțările. Ca să poți lucra la nivel mare, ai nevoie de linii de finanțare de la bănci. Când au oprit finanțările, tot sistemul a picat. Aveam lucrări destul de multe și-n București și-n țară și într-o lună de zile s-a oprit totul. Am pierdut foarte mulți bani și am închis.

Cafeneaua asta nu-i un business pentru bani.

Apoi, în 2010 am vrut să închiriez un hotel în Mamaia. Am stat toată vara acolo, dar întâmplarea a făcut să găsesc spațiul ăsta de pe Lăpușneanu. Era de închiriat. Era un magazin de haine de damă foarte scumpe. Am zis că-i un loc foarte bun pentru a sta la cafea cu prietenii. Ăsta a fost primul meu gând, pentru că nu voiam să rămân în Iași. În perioada aia am încercat să închiriez pe Valea Prahovei un hotel, o pensiune, dar nu m-am înțeles cu cei de-acolo.

Apoi m-a prins treaba asta cu cafeneaua aici, datorită oamenilor din Iași.
Aici m-am întâlnit cu prieteni pe care nu i-am văzut de mulți ani. Mi-am făcut și noi prieteni, mulți tineri. E o plăcere să stai cu oameni cultivați, că nu există plictiseala aia zilnică cu subiecte bătute și răzbătute văzute la televizor. Oamenii care vin aici întotdeauna au subiecte noi și valoroase. Aici e chiar plăcerea de a sta cu oamenii zilnic, cu discuții pe toate temele. Mai puțin politice, că nu ne prea pricepem. Cafeneaua asta nu-i un business pentru bani. Și nu-mi pare rău deloc că aș fi putut renunța oricând.

Cu profesorul și criticul literar Alexandru Călinescu, regretatul actor Petrică Ciubotaru, regizorul Ovidiu Lazăr

În ultimii treizeci de ani, Iașul s-a transformat enorm; s-a făcut un oraș foarte frumos. Era frumos și înainte cu clădirile vechi, dar s-au mai dărâmat. În Iași, având o istorie în spate, orice stradă are o mică poveste. Profesorii de istorie ne spuneau asta la școală. Ne spuneau despre Vasile Lupu cum a făcut orașul, că până la urmă el a început să organizeze Iașul.

Iașul îți oferă căldura unui oraș și te poți dezvolta aici. Iar din punctul de vedere al reliefului, Iașul oferă cam tot ce-i trebuie unui copil. Are Ciricul, cu pădurea lui, cu mirosul specific. Când ajung la Ciric, și acum este un miros specific, de la apă, de la plante, de la copacii ăia… E Buciumul cu dealul Repedea; acolo e fundul mării Sarmatice; se mai văd reziduuri. Când eram copil, eram fascinat. Mi-aduc aminte că, văzând serialul Cireșarii, am început și noi pe-atunci să devenim mici cireșari colindând în jurul Iașului…

De ce ți se face dor

Dar și ieșenii sunt faini. Dacă se întâlnesc doi ieșeni care nu se cunosc, dar văd o treabă, o înțeleg amândoi imediat. Orașul ăsta are misterul și frumusețea lui datorită oamenilor, celor care au fost de-a lungul istoriei, dar și celor de azi. Eu n-am mai întâlnit oameni așa, mergând prin lume, cum sunt ieșenii: au o tăcere a lor de înțelegere și un bun simț.

Întotdeauna m-am întrebat de ce, când pleci de unde te-ai născut, ți se face dor. De unde vine treaba asta? Eu am o chestie cu apa. După ce te naști, te hrănește mama cu laptele de la sân, dar are legătură cu apa asta din pământ de aici. Sigur există o legătură cu apa de unde te naști, rămânând acolo în genetica noastră. Cum spunem noi, te trage ața; dorul ăsta apare de undeva.

Ce-aș vrea să văd la Iași schimbate ar fi blocurile, colorate altfel, să scăpăm de culorile astea cenușii care au fost făcute programat, pentru a te presa psihic. Nu zic să le facem ca la mexicani, cu roz.

Apoi, cred că ar fi momentul să facem și noi piețele cum sunt în Occident. Avem încă oameni care lucrează pământul și aduc produse bune. Oamenii ăia ar trebui primiți altfel, mai cu bucurie și mai cu respect. Dar e o înghesuială permanentă; le-au pus tarabele alea înghesuite. Trebuie să fie ca un ritual când te duci la piață.

Și cu traficul cred că trebuie găsită o echipă de specialiști care știu ce e de făcut într-un oraș care se dezvoltă pe zi ce trece. Nu-i nimic nou în treaba asta. Soluții există; orașele mari din lume au trecut prin ce trecem noi; nu cred că-i un secret aici.

Dar sunt optimist în legătură cu viitorul Iașului. Așa, cu hopuri, s-a dezvoltat în ultimii treizeci de ani. Pentru mine este fabulos cum s-a schimbat.