poveștile ieșenilor

Părinți și bunici

Mama e din Iași, s-a născut în cartierul Galata, pe strada Urcușului. Dacă treci Nicolina și vrei să urci spre Miroslava, e o pantă de 45 de grade — aia-i strada Urcușului. La mijloc, pe dreapta, e o fântână. Pe stânga, acolo s-a născut mama.

Tatăl meu e din Stănești, raionul Hliboca, regiunea Cernăuți. Bucovinean, din teritoriul furat de ruși. Când era tata flăcău, în 1939, era teritoriul românesc.
A făcut armata la Iași, la jandarmi, și a fost repartizat la postul din Galata, pe Urcușului. Acolo a cunoscut-o pe mama. Destin.

I-a plăcut de mama, s-au împrietenit cât a fost militar, după care a fost lăsat la vatră și a început războiul. L-au concentrat și l-au trimis înapoi la post. Cum îmi povesteau părinții, el era îndrăgostit lulea. Dar nu știu ce nu i-a convenit bunicului, tatăl mamei, și l-a reclamat la comandament: ce are cu fata mea? L-au trimis pe front și a mai făcut patru sau cinci ani de armată. În tot timpul ăsta, mama nu s-a măritat.

Când s-a încheiat războiul, în 1945, au fost aliniați și li s-a spus: cine vrea să meargă acasă, un pas în față. Aflaseră între ei că unii care au plecat erau împușcați de ruși pe loc. Tata a venit la Iași, s-a întâlnit cu mama și au stat o vreme într-un staul de oi, după care au luat gazdă undeva prin Tătărași.

Când s-a tras granița, tata a rămas aici. Dincolo mai avea trei surori și un frate. Una din surori, Maria, cea mai mare dintre fete, participase la Fântâna Albă, când i-au secerat pe toți. Au scăpat 16 persoane. Una din cele 16 era mătușa mea. A fugit în Suceava, de acolo în Timișoara. Câțiva ani mai târziu, au chemat-o la Securitate și i-au spus: te caută KGB-ul. Spui că ești din Suceava. Nu cumva să spui că ești de dincolo.

Tatăl meu, fiindu-i greu în Iași și având trei copii, a plecat la sora lui în Banat. Nemții plecaseră din Variaș și lăsaseră casele goale. Părinții mei au stat într-una din ele, casa lui Ghilic i se spunea. Acolo m-am născut. Am revăzut-o de vreo două ori, mai există.

Eu m-am născut în 1955. În 1958, ai mei au venit la Iași și s-au fixat definitiv.

Fetița din stânga e mama mea, cu mama și tatăl ei (bunicii mei), trei surori și fratele-bebeluș (mătușile și unchiul meu). Fotografia e de pe la începutul secolului trecut.

Casa lui Silcer

Casa în care locuim acum este casa unui neamț, îl cheamă Silcer.
Mama, crescând într-o familie foarte săracă — șapte copii la părinți — fusese luată copil de casă de Silcer, care nu aveau copii. Bunicul acceptase, dar pusese condiția: ți-o las, dar nu ți-o dau. Soția lui Silcer era soră cu mama Cameliei Dăscălescu, compozitoare cunoscută pe vremea comunismului. Legătura dintre familii venea de la un hectar de pământ din Galata, împărțit între ele de un poștaș pe nume Dăscălescu.

Silcer era un mic întreprinzător, manufacturier, cu șapte războaie de țesut pânză în atelierul din spatele casei. Mama, copil de casă, mai mergea la război, mai învăța. Pânza o dădeau la evrei, comercianți.

Când Silcer a murit și doamna a rămas singură, a încercat să se mute la nepoată, la Camelia Dăscălescu în București, dar n-au putut. Bătrânii sunt complicați. Dacă îi iubești, îi ierți de toate, dar sunt complicați. Și atunci a chemat-o pe mama și i-a spus: îți las ție tot ce e aici, să mă îngrijești tu cu Marcu. Marcu era tata.

Galata

Când am venit din Timișoara, ne-am mutat mai întâi în Galata, într-un grajd al familiei care împărțise hectarul în două. Casa rămăsese uneia, grajdul alteia. Grajdul l-am îmbunătățit, i-am pus tavan din scânduri cu grinzi vopsite, și am stat acolo în două camere, la cinci copii, din 1958 până spre 1980.

Dacă n-ați văzut niciodată o casă săracă, vă povestesc eu, că nu-mi iese din minte: lut pe jos, două paturi din scânduri cu bulumaci, saltea de paie, și pe pereți două covoare din cârpe — în stil bucovinean. Erau anii 1959. Aveam 4-5 ani. Asta era atmosfera.

Aveam și un difuzor — mare chestie. O sârmă venea de la un stâlp, direct în difuzor. Auzeam ce transmitea postul România. Dimineața se auzea imnul Uniunii Sovietice. Am prins și Radio Moscova.

Câțiva ani n-ajungeau banii de la salar la salar. Mama era femeie de serviciu la școala din Galata, 90 de lei. Tata era paznic, 120 de lei. Cinci copii.

Mama, tata, eu (cel din mijloc rândul de sus), frații, surorile mele și o verișoară

Îmi aduc aminte că n-aveam ce mânca într-o zi, dar mai era ceva făină și mama a făcut un cir de mămăligă. Cir de mămăligă înseamnă să pui apă cam câtă făină ai și faci un terci. Dacă ai ulei, este genial. Dacă mai ai și zahăr, chiar este boierie.

Dar a fost o copilărie fenomenală. Cum venea primăvara, plecam dimineața și veneam seara. Ai mei plecau la serviciu la șase. Nici nu mâncam și plecam pe dealuri. Aveam 3-4 prieteni, la fel de liberi. Eram ca un animal sălbatic. Tot ce era fruct: cireșe crude, zarzăre, baraboi. Baraboiul are la bază niște peri, seamănă cu cucuta — dar cucuta te omoară. Trebuia să știi care-i care. Mâncam la baraboi de numai numai.

Gătit să merg cu ursul. În spate se poate vedea o bucată din fostul grajd transformat în casă, unde am copilărit, pe strada Urcușului. Nu mai există.

Pe dealul Galata erau șase case. Acum sunt unele peste altele. Era o bătrână, mi-aduc aminte, prășea cu felinarul. Punea un felinar cu lumânare la brâu și prășea. Bogheanu o chema. Simpatică bătrâna.

Școală și prieteni

Am urmat școala primară în Galata. Grădiniță n-am văzut — era pentru boieri. Aveam rude care mergeau, dar ai mei considerau că e boierie. Era obligație să dai mâncare, iar mâncarea în copilărie a fost o mare problemă.

Eu am fost construit, cred, de Creator, să fiu serios. Când am început școala, eram foarte serios. Nu m-a întrebat nimeni dacă am învățat — am învățat. Tatăl meu habar n-a avut unde-i școala. Am terminat liceul, n-a știut.

Am dat examen la Racoviță, o școală bună tare. M-am pregătit singur. Noroc de Partidul Comunist care i-a dat afară pe doi profesori din Universitate pentru că aveau origine nesănătoasă — au ajuns la noi la liceu. Am avut la biologie un profesor universitar. Comunismul a fost o glumă macabră, dar în cazul ăsta ne-am bucurat.

Mie mi-a plăcut biologia. Eram copil și știam de rizom la toporaș. Mă atrăgea tot ce înseamnă natura.

În Galata, toți prietenii mei din copilărie au făcut pușcărie. Furau găini, făceau prostii. Au murit. Toți. Alcoolism, pușcării.

Stau și mă gândesc de multe ori: de ce n-am luat-o și eu aiurea? Într-a cincea mi-a plăcut școala, mă duceam cu pasiune, iar în vacanțe eram cu derbedei.

Dar am avut un grup de prieteni buni, cei din liceu, care ne-am influențat în sensul filozofiei adolescente, al corectitudinii până la Dumnezeu, dreptate, studiu și așa mai departe. Relația cu golanii din Galata s-a rupt din clasa a noua de liceu. Aveau cu totul alte preocupări. Au luat-o la vale. Din grupul bun, doi au murit, am rămas doi.

Cu mama, tata și o soră mai mică. În spate, casa din str Urcușului (Galata).

Mediul în care am trăit m-ar fi putut face o catastrofă. Dar construcția și atmosfera din familie… Tatăl meu a fost un om elegant. Patru clase avea, dar cu o eleganță în discuție și în comportare extraordinară. Cred că era influența austriacă. Cotropirea Bucovinei de Austro-Ungaria a adus ceva bun. Spre deosebire de cotropirea rusească, care a adus numai catastrofe.

Am mai făcut baschet — săptămânal, de două-trei ori pe săptămână, vreo trei ani. Și s-a înființat un cineclub: dădeam o temă, vedeam filmul, ne întâlneam și discutam. O filozofie adolescentină ieftină-scumpă, nu contează. Asta mai făceam noi în liceu.

Admiterea

Am terminat liceul în 1974 și am dat admiterea la Biologie. Am luat șase la teză, la oral nu m-am mai prezentat. Știam biologie, dar nu știam manualele. De acolo am învățat că elevii mei trebuie să știe manualul în curs.

Am vrut și la medicină, dar n-aveam șanse fără pregătire. Eram foarte sărac. Și-am plecat în armată, că așa era treaba. Am făcut armată la cercetare. Când lumea a plecat acasă, singurul care nu era prea fericit eram eu — nu știam unde mă duc. Toți aveau serviciu, aveau ceva. Eu nu.

Am umblat cu un coleg de liceu în toată zona industrială: vrem să ne angajăm. Ne-a dat cineva post de încărcător-descărcător de șantier. Am crezut că e vorba de un aparat. Dar nu — erai descărcător tu, ca persoană. M-am gândit: ori capul meu poate face ceva mai mult.

M-am apucat de învățat. Pe 24 martie — era ziua mea. Examenul era în iulie. Trei luni. Mă trezeam la șapte dimineața și făceam 9 ore de învățat pe zi: 50 minute de studiu, 10 minute pauză, în stilul orelor de școală. La o concurență de 24,5 pe loc, am intrat primul.

Ca să vedeți ce înseamnă slăbiciunea umană: nu m-am bucurat că am intrat.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la un prieten de-al meu, un om cu cultură fenomenală, fost deținut politic, legionar. Îl chema Cioltan. Condusese Cenacul Literar din Galați, era și ciclist. Fusese avertizat de Securitate să nu facă propagandă — când auzea de Securitate, se făcea alb. Un om foarte serios. Mergeam la el în vacanțele de liceu, stăteam câte o lună-două vara. Seri fenomenale, discutam despre filozofie, despre viață. Cred că a contribuit la formarea mea.

M-am dus să-i spun că am intrat la facultate. S-a bucurat tare. Cred că era singurul om care s-a bucurat cu adevărat, după tata și mama.

Sunt singurul din tot arborele genealogic care am făcut facultate. Restul au făcut școli profesionale. Dar s-au descurcat.

Toată facultatea am dansat în trupa de dansuri (sunt cel din mijloc).

Nina

La facultate, pentru că am intrat primul, m-au făcut șef de an. Eram vedetă, eram și frumos. Aveam 21 de ani. Cum eram la secretariat să mă înscriu, o fată a privit într-o parte și a zis: Doamne, ce frumos e! Aia era Nina.

Din anul doi am fost prieteni. Până atunci ea mă remarcase, eu n-o remarc asem. Dragostea vine mai greu.

Tata spunea: băiete, dacă vrei să te însori, trebuie să te gândești. Dacă, cu persoana cu care vrei să-ți legi viața, simți că ea face un gest și îți displace, acel moment te marchează și nu e de tine. Cu Nina n-am avut niciodată un astfel de moment.

Nu trebuie să fie perfectă, trebuie să-ți placă — e o chestie de afinitate, de biochimie, de ceva în sensul ăsta.

Noi doi

În vara anului trei, am hotărât să ne căsătorim. Grajdul din Galata era liber — părinții se mutaseră la casa lui Silcer. I-am zis: dacă tot e liber, hai, copilă! Cele mai bune rezultate le-am avut însurat. Nu aveam nevoie de frâu, dar s-au liniștit toate treburile. Coboram Galata și urcam Copoul de trei ori pe zi. Am luat de zece, de nu le puteam duce.

Când am terminat facultatea, Nina a luat post în Iași la Școala generală nr 19 din Nicolina, iar eu la Mironeasa. E o poveste întreagă.

Mironeasa

Comuna Mironeasa e Siberia Iașului. Undeva la 45-47 de km, într-o înfundătură. Spre Negrești, dar altfel: te duci la Schitu Hadâmbului și privești în vale. Când pui mâna la ochi ca să nu te bată soarele, vezi un sat depaaaarte. Ăla-i Mironeasa. 14 km de la Hadâmbu.

Când am văzut satul, m-a luat fratele cu mașina, mi s-a părut sfârșitul lumii. Două săptămâni îmi curgeau lacrimile ca la tata. Nu plângeam, dar curgeau lacrimile. Cu ce-am greșit?

Aveam o mare încredere în Creator — el a avut treabă cu mine dintotdeauna. Dar cred că Mironeasa a fost un mesaj: băi frate, toată viața să-ți păzești profesia. Acolo ajungeau doctorii și dascălii pedepsiți. Gulag.

Un învățător din sat era fost pușcăriaș, condamnat pentru trafic de diplome. Patru condamnați erau. Eu eram directorul lor.

În prima zi de septembrie, directorul spune că profesorii bărbați să meargă la remorcă să care lemne pentru școală. I-am zis: Domnule director, crescut lângă mănăstirea Galata, mă duceam om de serviciu la mănăstire. Îmi dădeau și o colivă în fiecare duminică. Eu am venit profesor de biologie, nu om de serviciu. Mi-am pus secretarul de partid în cap, dar n-am cărat lemne. Sătenii stăteau la crâșmă și profesorii cărau lemne pentru școală.

Directorii s-au caftit între ei și m-au pus pe mine director. În primul an, după șase luni de învățământ. Din 1200 de copii, am constatat că aveam 800 de analfabeți — mai ales copii de țigani care plecau cu părinții la muncă primăvara și veneau toamna. Dădeau directorului doi saci de porumb, trei curcani.

Când l-am înlocuit, veneau și cereau înapoi curcile și porumbul.
Copil mort la patru ani, promovat în clasa a doua. Înscrierea se făcea la primărie, după listele de nașteri — nu trebuia verificat fizic. Și dacă era înscris, nu îl puteai lăsa repetent: unde-i munca profesorului? Asta era la Partidul Comunist.

M-am dus cu situația la inspectorul general, doamna Murgoci — membră în Biroul Comitetului Județean. Ea a dus cazul la partid: am acolo un băiat serios, fii atent ce a găsit: 800 de analfabeți.

Am dat amenzi părinților care nu trimiteau copiii la școală — cea mai mare era 1500 de lei. Primarul a venit la mine: nu mai dați amenzi țiganilor, ăștia o să vă bată și o să vă omoare. L-am privit: Nu mă interesează. Să vină la școală. Spune-le să mă omoare.

Într-o după-amiază, pe înserat, vin trei țigani mai mari decât ușa — liderii din Brustureț, Frunziș și Urșița. Când i-am văzut, am zis: Mircică, până aici. Poftiți, luați loc. Și unul se ridică și zice: mâncați-aș, de când ne dorim un director de-a nostru! Voiau învățători în limba lor. Băi, dar voi nu aveți scriere. Aveți limba, dar nu aveți scriere. — Ah, dar nu ne-am gândit.

Când au plecat, mi-au lăsat un bidon de vin de cinci litri și o găină coaptă la cuptor. Vinul l-am dat colegului Daniel Lascu, profesor de română — un bețiv notoriu, Dumnezeu să-l ierte.

Am stat doi ani la Mironeasa. Inspectoarea generală a venit, a analizat și mi-a spus: mai stați un an, și vă promitem că nu vă lăsăm aici. M-au scos, m-au transferat la liceul Miroslava, doi ani, și de acolo la liceul agricol din Podu Iloaie.

Cineva mi-a spus că e post la Antibiotice. M-au dus inginer de schimb la fermentație, streptomicină. După o lună vine hârtie de la Murgoci: încetează detașarea, învățământul are nevoie de tine. Directorul de la Podu Iloaie insistase. M-a chemat șeful de secție: noi nu te-am lăsa să pleci. N-am stat — m-am dus înapoi în învățământ.

În 1987, au venit acasă la mine de la facultate și mi-au spus: Nedea, te vrem la Catedra de Genetică. Nu e loc acum, dar vino la cercetare, peste un an te transferăm. M-au încântat. Genetică — cum să nu vrei?

Cercetare

Am lucrat la vitamina B12, produsă de bacteria Propionibacterium shermanii. Se găsește în șvaițăr — te duci în gaură, iei de acolo. A izola o bacterie este infernal de greu. Englezii și americanii durau 2-3 ani. La noi a durat două săptămâni. Am obținut patru brevete de invenție.

Visam Catedra de Genetică. Dar cei doi profesori de acolo aveau fiecare câte doi copii — toți cu biologie, toți vizând catedra. Și Nedea, fiu de portar. N-am mai avut nicio șansă.

A venit Revoluția și cercetarea s-a încheiat. Am mirosit că praful se alege. Într-adevăr, n-a durat opt luni și s-a ales praful de centrul de cercetări biologice. Șeful meu de contract a ajuns șomer, n-a avut ce mânca trei luni. A murit săracul.

Negruzzi

Am dat concurs pentru posturi la licee din Iași: Pedagogic, Național, Sadoveanu și Negruzzi. Am ales Negruzzi.

Ce mi-a spus directorul de atunci? Om simpatic, în relații bune cu mine. Dar ce mi-a spus? Nu avem post. — Domnule director, înțeleg că nu mă vreți. Nicio problemă. Dar ascultați ce vă spun: faptul că eu vin aici este un mare câștig pentru școală. Știți ce profesor sunt? Nu trecuseră doi ani și am luat locul întâi la Olimpiada Națională, apoi la cea Internațională. I-am zis: ei? — N-am crezut, zice el.

În familie îmi spuneau țiganul. Și la școală era porecla. Prietenii îmi spuneau țiganul. Și mama tot așa: țiganul meu.

La Negruzzi mi-am văzut de treabă și am rămas 31 de ani, până am ieșit la pensie. Negruzzi e o școală serioasă, dar sistemul cade. Nu mai există trierea valorilor. Toți sunt de 10, de 8 și de 9. Este o boală generală a învățământului.

Cu doi ani înainte de pensie, am avut o clasă a unsprezecea: 28 din 30 voiau la medicină. Le-am propus: Nedea vă pregătește gratuit la clasă. Dar rugămintea mea este să nu facă niciunul pregătire particulară la biologie. N-aveți motiv. Am dat primul test. Din 28 de copii dornici de medicină, 26 au luat sub patru. Unu a luat 8, unu 5 și ceva.

A venit mama unei eleve — profesor universitar la UMF — și s-a dus la directoare: ăsta-i profesor? Așa ceva, e posibil? Eu le cream atmosferă de admitere, îi pregăteam serios. Dar sistemul îți dă drumul: du-te la pregătire particulară. Asta e sistemul azi.

Soluția? Exact liceul pe care l-am făcut eu. Doi, doi, rămâneai corigent. Eram urât. Terorist. Scandalos. Mulți mă apreciau dintre copii — n-am învățat, asta este. Dar în general am fost foarte exigent. Iar exigența pleca de la faptul că elevul trebuia să învețe. De ce ies analfabeți funcționali din școală? Din cauza mea și din cauza tuturor. Pentru că nu îl pui să învețe.

La 100 de ani de la înființarea Liceului Negruzzi

Iașul

În Galata, pe strada Mănăstirii, era un drum de piatră. Trecea o mașină pe zi. Jucam fotbal la discreție. Iarna, de la cimitirul Sfântul Vasile — unde e intersecția spre mănăstire, spre Miroslava — ne dădeam cu sania de sus până jos.

Coboram tot dealul Miroslavei, Galata, cimitirul Sfântul Vasile, ajungeam în Nicolina și ne opream la alimentara. Treceam podul Bahluiului. Poate 3 km, poate mai mult. Ne apuca unsprezece noaptea. O luam de la capăt.

Unde e acum Spitalul de Recuperare, era câmp. Miroslava cultiva porumb acolo. Unde sunt băile Purcica, era o duhoare de te durea capul — o bahnă cu sulf, nămol. Nu stăteau decât țiganii, săraci lichiți pământului. I se spunea cartierul Trei Calici.

Cantemirul s-a construit când eram copil. Au fost vreo 5-6 ani în care câmpul era inundabil. Trebuia să ocolim. Era apă peste tot. Orășul începea după linia ferată.

Mergeam la liceu pe jos, în fiecare zi: ori pe Nicolina, ori coboram o uliță lângă cimitirul Sfântul Vasile, treceam o punte, treceam linia ferată — și eram la Racoviță.

Acum Iașiul arată superb, arată excepțional. Pe toți care vin, îi plimb peste tot cu mândrie. Am fost și prin străinătate. Am stat câte o zi, două, trei. Cred că m-aș obișnui și acolo. Dar vegetație ca la noi nu există în lume. Am fost în Italia, sud, Toscana — piatră și nimic. Am fost în Malta cu un grup mare. Piatră seacă. Și când am aterizat în Harghita… Avem o vegetație, Doamne!

Am stat în Galata până în 1981, când Nina s-a dus la comitetul de partid şi a cerut casă. Era băiatul mic născut. Ne-au dat în Cantemir, pe lângă grădiniţa şi fosta piaţă. Am stat la un bloc pe strada Decebal o perioadă, după care ne-am mutat în Mircea. Am vândut cu două camere şi am luat cu patru — e hazlie faza.

Am cumpărat de la un inginer care lucrase la Cernavodă, om bun la suflet, de te doare capul. Noi n-am văzut banii — i-am primit de la un patron cu B, care voise apartamentul mic pentru mama lui, şi cu ei am plătit inginerul.

Rămăsese o diferenţă de trei milioane, care erau bani. I-am zis: dom’ inginer, n-avem bani să vă mai dăm diferenţa. Nu ne lăsaţi să ne luăm nişte dulapuri? Că n-aveam în ce pune hainele. A zis da. Am făcut o hârtie de mână, trei luni. Şi după trei luni i-am dat banii pe trei dulapuri. Etajul patru, strada Vămăşoaia, patru camere. Acolo am stat până în 1996.

Ieșenii

Ieșenii sunt ca toți românii, nu există diferențe mari. Dar dacă ar fi să compar cu bucovinienii — bucovinienii sunt oameni aproape perfecți. Au o educație care vine de la părinți, și sunt foarte credincioși.

Copiii

Andrei e grafician, ăla mare. Familie, casă, masă.
Alex e vedetă națională și internațională. Are premii, a fost la Monaco, a luat masă cu prințul. A fost la New York, a fost premiat. Mai e chemat pe la ambasade din când în când.

Familia Nedea

Tatăl meu

Din 1958 până în 1974, tatăl meu a plâns în fiecare zi. De dorul după familie, după locurile unde copilărise, în Cernăuți. Familia lui era în teritoriul ocupat. Cu sora care ajunsese la Timișoara s-a reîntâlnit, dar el vroia satul natal, vroia unchii, mătușile. Când cânta Sofia Vicoveanca, era tragedie.

În 1968 a ajuns prima dată acasă. A stat o lună. Noi am mers în 2007 și am descoperit că avem 50 de rude. Acum nu mai știm câți sunt.

Ceva interesant am descoperit acolo: din cauza rușilor care au închis bisericile — au băgat cai, au făcut depozite chimice — foarte mulți s-au convertit la tot felul de secte. Dar tatăl meu, după 1968, a mai plecat o dată, s-a mai întâlnit cu sora, cu fratele, și și-a mai revenit. Cei 10-15 ani dinainte fuseseră criminali.

Când s-a tras granița, tata n-a mai intrat în biserică. Nu a fost ateu. Dar nici credincios. I s-a părut că Dumnezeu a avut ceva cu el, dacă a permis o asemenea nenorocire. S-a rupt de biserică și gata.
A murit și el, că tot omul moare.

Eu, cel din stânga, cu fratele tatei și cei trei copii ai lui (verișorii mei), toți din Ucraina.

Regrete

Personal? Nu. Regretul ar fi că n-am făcut medicină. Dar dacă analizez profesia, cred că am făcut mai mult decât aș fi făcut la medicină. Cel puțin prin proiectul SAP-ed*, am făcut medici și am salvat suflete. Destine. Copiii ăia n-aveau nicio șansă în viață. Acum sunt realizați profesional.

Moartea

O aștept. Atunci când te naști, o ai în brațe. N-am niciun regret dacă mor — este parte integrantă din viață. Asta nu înseamnă că mă duc kamikaze. Dar moartea face parte integrantă din viață. Și toată lumea ar trebui să gândească așa. A venit soarta, am plecat, pa, bonjour.

Omul

Apreciez cel mai mult sinceritatea și corectitudinea. De mic am fost așa.
Sunt credincios, dar nu practicant. Soția e practicantă.

Evoluționismul nu poate fi înlăturat. Ceea ce este o mare nebuloasă este omul — apariția lui pe Terra este o contradicție. Noi am apărut ca urmare a unei evoluții, dar există undeva un declic. Creatorul a băgat în noi conștiința că ne deosebim de animale. Nu am apărut întâmplător.

Noi suntem în contradicție cu legile terestre. Poziția verticală este împotriva legilor fizicii. Atrage după sine lombosciatică, boli ale coloanei, hemoroizi. N-ai să vezi un bou cu hemoroizi. Boul e orizontal, circulația n-are probleme. Noi avem varice. Să-mi arătați un bou cu varice.
Cred că poziția verticală are legătură cu o intervenție divină. Noi nu avem ce căuta pe Terra.

Cu Nina

*Nota editorului:

SAP-Ed — Studii Aprofundate pentru Elevi Defavorizați — a fost lansat acum peste 15 ani de profesorii Nina și Mircea Nedea, în parteneriat cu Asociația „Alexandru Ioan Cuza” Iași și Inspectoratul Școlar Județean Iași. Mircea a predat până la pensie biologie la Colegiul Național „Costache Negruzzi”, Nina la Colegiul „Mihai Eminescu” — ambii și-ar fi dorit să devină medici, dar nu au avut resursele financiare.

La cursuri sunt admiși elevi de clasa a XII-a cu venituri familiale reduse, de la mai multe licee din Iași și din județ. Criteriul de eligibilitate: venit de cel mult 400 de lei pe membru de familie. De-a lungul anilor li s-au alăturat și profesori de chimie și fizică.

În total au trecut prin mâinile porfesorilor Nedea sute de copii cu posibilități materiale modeste, aproape toți fiind acum medici cu cariere solide atât în țară cât și în străinătate.