Părinții mei s-au cunoscut într-o tabără la Sângeorz-Băi. Mama era studentă la Scenografie, la Academia de Arte din București, iar el era la ASE. Pare că a fost o dragoste foarte pasională. Când a terminat facultatea, mama a fost repartizată, așa cum era pe atunci, la Iași, la Teatrul Luceafărul. Tata a venit mai târziu, a cerut să fie și el repartizat aici. Cred că s-au căsătorit în București, dar n-au avut nuntă din aia, clasică. Îmi amintesc din poze că maică-mea mi se părea foarte cool, hippie, cum era îmbrăcată.
Părinții mei când s-au cunoscut la Sângeorz Băi
Mai am o soră mai mare, Tamara. La început, am stat undeva în Dacia. Am niște frânturi de amintiri. Locuiam pe undeva pe unde e Biserica Învierea Domnului acum. Când aveam vreo trei ani și jumătate, ne-am mutat în Canta, zona dinspre fosta BJATM. Ai mei stau și acum acolo. Îmi amintesc că pe vremea comunismului ai mei încercau să obțină aprobare pentru a ne muta în centru, dar nu au reușit.
Eu cu sora mea, Tamara. ea e mai mare cu un an și jumătate.
Verile la Tulcea și în Deltă
Am copilărit deci în Canta, dar până la 18 ani, eu n-am știut cum arată Iașul vara, pentru că cele trei luni de vacanță mi le petreceam la Tulcea. Au fost niște vacanțe foarte frumoase.
Sunt foarte atașată de Tulcea. Acolo, dacă nu eram în curte la bunica, eram la monument. Bunica avea casa lângă Monumentul Independenței, cel cu vulturul și dorobanțul, care se află pe un deal al orașului de unde vezi și Dunărea. În parcul monumentului este Muzeul de Istorie și Arheologie.
Am multe amintiri de acolo. Mergeam pe zidurile care înconjurau parcul, priveam cu prudență peretele abrupt din lateralul monumentului, ne minunam de vestigiile arheologice de lângă muzeu și ne plimbam printre ruinele cetății Aegyssus.
Mi-amintesc că seara, la luminatoarele stradale, vedeam mulți brotăcei și foarte mulți gândaci. Chestia asta, am impresia că nu era în Iași. Datorită climei de acolo, creșteau și smochini.
În comunitate la Tulcea, toți vorbeau rusă. Eu nu am învățat, dar o înțelegeam de la bunici și pentru că pe atunci aveam și canale rusești care aveau basmele alea superbe. Toate mătușele vorbeau în rusă și țin minte că înțelegeam. Am uitat între timp. Mama a învățat româna în școală. N-a rămas cu accent. Tata are accent. El n-a crescut învățând limba română, a învățat-o aici, ca student.
Mersul ăsta la Tulcea implica și mers în Deltă, foarte des. Nu existau echipamente, exista polog, asta e o apărătoare din pânză contra țânțarilor și un cort imens, cu elemente de aluminiu, care îți lua o viață să-l montezi.
Mergeam la căsuța de pescar a unchiului Mitea. Eram într-un mediu destul de vitreg, Delta nu era încă la modă. Chemam prietenii, hai că aveți unde să stați. Acum, da, Delta este foarte frecventată și este foarte mare traficul pe Dunăre. Nu sunt obișnuită cu delirul ăsta.
Vărul meu era de genul: Vreți să luați caiacul să vă duceți pe Dunăre? Noi: băi, cum adică? Ni se părea ceva… mă rog, tot timpul m-am temut de curentul de pe Dunăre. Era să ne și înecăm odată. N-am nicio traumă. Sora mea, care e mai mare, a rămas mai afectată din cauza asta. Dar tot timpul ai mei au avut grijă: la geamandură nu aveți voie… Știam că și înotători foarte buni se pot îneca.
Dar ne-a deschis apetitul pentru outdoor, așa că și în Iași am mers foarte mult cu cortul. În momentul în care nu merg o vreme în natură, simt că nu-i ok. Îmi încarc bateriile, într-adevăr. Sună a clișeu, dar chiar e foarte important pentru mine.
Țin minte că îi povesteam mamei cum mai mergeam noi pe munte și alte peripeții. Cum ne-am dus la Izvorul Alb înainte de Revelion, singura cazare pe care ne-au găsit-o prietenii noștri a fost o căsuță de chirpici. Am dormit într-un pat și am vrut să beau din apa mea minerală lăsată lângă pat și mi s-a părut mie cam răsuflată. Era apa omului care tocmai murise cu o săptămână înainte în patul ăla. A fost super comic, a doua zi când am aflat că a murit omulețul ăla acolo și eu am băut din apa lui să mor. Am plecat împușcați. Îi povesteam mamei și ea: nu știu, Tania, dar voi tot timpul îmi povestiți chestii din astea.
În Tulcea era și plajă, o plajă superbă, cu dușuri, cu terase. Din păcate, acum nu mai este, e în paragină.
În 2024, în Deltă
Așa am crescut, cu mers în Deltă, cu țânțarii de acolo. Nu existau autan și igloo-uri. Țin minte că s-au împrietenit ai mei cu niște elvețieni, care erau în luna de miere și pe care i-au și găzduit. Făceau turul lumii. Atunci am văzut prima oară un cort iglu. Era ceva fantastic pentru noi. L-au făcut în zece minute.
Cred că noi aveam polog, un paralelipiped care nu e prins de bază, puneam niște saltele umflate și dormeam toți aliniați ca niște clătite. Și cine dormea în margine și se întorcea, dădea uneori de capul vreunei vaci care trecea pe acolo. În Deltă sunt vaci sălbatice, lăsate să crească singure.
Sunt foarte atașată de Tulcea și de Deltă, unde merg în continuare. Dacă nu au mai fost rudele mamei, a fost vara mea. Acolo, cum mergeau rockerii în Iași la cățărat pe vremuri în Bucium, așa se mergea acolo cu caiacul, în gașcă mare sau cu barca în Deltă. Și era foarte bine la dus, dar la întors, contra curentului, trebuie să fii în formă să vâslești la o barcă plină de bagaje. Nu era cazul nostru, noi mergeam pe mal.
Vara mea și acum are o ambarcațiune pe care a refăcut-o. De-abia aștept să merg cu ei. Ei sunt în Tulcea, dar toată ziua merg în baltă. Adică una, două sunt pe canale, ori campați.
Vaporișca nerefăcută a verișoarei mele
Mai mergeam în campingul de la festivalul Anonimul, care era foarte fain, la Sfântu Gheorghe. Dar asta cu prietenii, nu cu familia. Nu știu cum e acum.
Numele meu
La școală, nu-mi plăcea să fiu ridicată în picioare. Când se citea catalogul, se oprea profesorul la mine, așa, ca să mă ridic, și spunea tot numele, apoi ori se făcea o glumă, ori nu, dar nu îmi făcea plăcere. Numele este Gonzalez Contreras Axenti Tania. Asta e numele meu complet.
În America de Sud ar fi căzut un nume, dar pentru că mama nu și-a schimbat numele fiind artist, Axenti Marfa, atunci ei au atașat și numele ei de familie: Axenti. Gonzalez Contreras e numele de familie al tatălui, deci toate trei sunt nume de familie: Gonzalez Contreras Axenti.
Și deci striga un nume legat. Nu era plăcut. Nu era plăcut nici la grădiniță, că nu ni se spunea pe numele mic; ne strigau Gonzalitele, eram la pachet, două, eu și sora mea. Era subiect de ironie și de mișto. Poate nu neapărat de rău, dar zic cum percepeam eu. Mai târziu mi-am zis: băi, este un nume frumos.
Uneori, și acum reacționez în minte. Când m-am dus să votez ultima oară, era isteria cu alegerile, lumea era tensionată. Și un puști de acolo, mi-a citit tot numele și m-a iritat instant. Mi-am dat seama că m-am dus în urmă, în trecut, în momente de vulnerabilitate. M-a deranjat, deși poate că lui îi plăcea cum sună.
Dar n-am avut probleme de discriminare. Nu consider că am avut. Cred că am avut mai mult, să zic, în artă. Era conceptul ăsta că femeia nu făcea artă.
Tata și Chile
Tata nu ne-a povestit în trecut despre ce i s-a întâmplat în Chile, înainte de a veni aici ca azilant politic. A trebuit să citim, să deducem din faptul că muzica mea din copilărie e o muzică revoluționară. O aveam pe casete. Nu era acces la așa ceva în România. Știu Victor Jara*, Inti Illimani**, Violeta Parra***. Am învățat spaniolă, dar nu am vorbit-o.
Tata a rămas cu o traumă foarte mare. Pe vremuri sigur eram urmăriți de Securitate. I-a povestit și un prieten chilian, care e stabilit în Franța, că și el a dat note despre el la Securitate.
Trauma tatei vine și din faptul că a fost torturat în Chile. Când a venit dictatura militară a lui Pinochet la putere, toți oponenții erau capturați și mulți au fost omorâți. El a fost capturat, când era student la sociologie, am înțeles.
Aici a venit, pentru că a cerut azil într-o țară de stânga. Și noi, practic, am dedus de-a lungul timpului ce s-a întâmplat. Nu puteam avea discuții despre politică, pentru că a fost foarte afectat, dar în ultimii ani ne-a povestit.
*Victor Jara a fost un legendar cântăreț folk chilian și activist politic, a cărui ucidere brutală, survenită în urma unei lovituri de stat militare din 1973, a rămas nerezolvată timp de zeci de ani.
**Inti-Illimani este un ansamblu de muzică populară latino-americană instrumentală și vocală din Chile. Trupa a fost formată în 1967 de un grup de studenți și a dobândit o popularitate larg răspândită în Chile pentru cântecul lor Venceremos, care a devenit imnul guvernului Unității Populare al lui Salvador Allende.
***Violeta del Carmen Parra Sandoval a fost o compozitoare, folcloristă, etnomuzicolog și artist vizual chilian. A fost pionierul Nueva Canción Chilena, o reinventare a muzicii populare chiliane care își va extinde sfera de influență în afara Chile.
Educație: muzică, desen, facultate
Primii patru ani de școală i-am făcut la muzică. Vioară. Mama se transferase între timp la Teatrul Național. Tamara, sora mea, a făcut tot muzică, din clasa întâi până în a douăsprezecea. Mama a ales numele Tamara, tata a ales Tania. Tata spera, din ce am înțeles, să fiu băiat. Dacă aș fi fost băiat, aș fi fost Diego. Numele Tania este foarte des întâlnit în America de Sud.
La muzică nu mi-a plăcut absolut deloc. Bine, în vremurile alea nu comunicai ca acum, să spui ce-ți place, ce nu-ți place. Dar și-au dat seama ai mei că nu-mi place, că eu tot mâzgăleam, tot desenam, așa că dintr-a cincea am trecut la Desen, la Octav Băncilă.
Apoi am dat la facultate. Am fost în prima serie de patru ani. Înainte se făceau cinci. În anul doi, când îți alegi specializarea, am ales grafică. Țin minte că eram nemulțumită, simțeam că nu sunt pregătită să fiu pe propriile picioare.
Mi-au plăcut în facultate profesorii care ne dădeau încredere în noi, cei care ne lăsau să ne găsim stilul, maniera proprie de exprimare fără să ne-o impună pe a lor. Țin foarte mult la Atena Simionescu. Blândețea cu care ne-a îndrumat și educat m-a făcut să am mai multă încredere în mine.
Când am revenit în Iași, Atena Simionescu a vrut să cumpere un rucsac făcut de mine, o piesă foarte geometrizată. M-am simțit mândră și flatată că, în acel moment, doamna profesoară devenise rector al Academiei de Arte și alesese să poarte un rucsac făcut de mine.
La profesoara de pictură de la Octav Bancilă mă gândesc cu drag; m-a inspirat și motivat mult Liliana Gonceariuc. Dragos Pătrașcu ne-a fost profesor la liceu și la facultate. Cred că exigența lui ne-a disciplinat și ne-a pus la treabă.
În facultate nu mi-a plăcut ideea că femeile nu pot face artă și mi-aș fi dorit să fi fost ca și colegi mai uniți, dar poate alea erau vremurile pe care le-am prins și ăia eram noi.
Nu știam efectiv cum voi trăi din facultatea asta și aveam o încredere idealistă, dar nu aveam un plan concret.
Am făcut și un master, dar nu mi-am mai dat dizertația. Acum parcă îmi pare rău, chit că nu știu la ce m-ar fi ajutat. Dar totuși, m-a ajutat acel master. Îmi amintesc că atunci când am dat un interviu în București la un job, nu știam ce e ăla shooting board. Și mi-am dat seama că, da, mi-a predat profesorul Truică de la master despre shooting board. Și el făcuse scenografia, din ce am înțeles, tot în București ca mama. Și m-a ajutat chestia asta.
În timpul masterului lucram la o sală de fitness, de aerobic din campusul studențesc. Apoi, pentru doi ani, am devenit, pur întâmplător, designer vestimentar.
Când am terminat facultatea, eu atâta știam, că da, desenez, sunt talentată, dar eram cam rebelă. Aveam perioade intensive de lucru și știam că dacă îmi pun capul, nu trebuie să fac mari eforturi ca să am rezultate bune. Bine, era și încrederea vârstei.
O parte a educației mele vine însă și din expunerea la artă din familie. Am crescut în teatre, am crescut pe lângă proiectele mamei, schițele ei de scenografie și, poate, chiar dacă nu stătea să-mi predea, să spun așa, expunerea asta la muzică, la artă a avut și ea un rol în formarea mea.
Când am terminat facultatea, mă gândeam: ce fac eu cu asta? Ce pot face eu cu facultatea asta? Aveam o mare încredere în mine, dar era un fel de idealism inconștient, nu ceva practic.
Prima slujbă: Ravioli
Știam că trebuia să lucrez și aveam un stres foarte mare pentru că eram o persoană timidă. Căutau designeri vestimentari la Ravioli. M-am dus cu portofoliul, asta însemnând lucrările mele grafice. Mi se părea într-un mod idealist că moda e ceva superficial.
La Ravioli arătând un produs dintr-o serie sport de produse Hera Balibera, care era câinele meu, stilizat si desenat.
Mi-am schimbat părerea între timp. Am învățat foarte multe lucruri acolo în acei doi ani, cât am fost designer vestimentar. Nu mi-a plăcut neapărat mediul de fabrică. Poate, între timp, s-au schimbat lucrurile, din ce văd în jurul meu, la cunoștințe sau prieteni care au ateliere de modă. Dar pentru mine, un copil, că, practic, la vârsta aia eu mă vedeam ca un copil, destul de speriat, mediul ăla era dur.
Saga Film, București
Apoi ne-am mutat în București. Fostul meu partener locuise în București vreo 5 ani și am decis să ne mutăm. Întâi a plecat el, apoi la scurt timp am venit și eu. Nu m-am gândit foarte mult, m-am mutat și mi-am căutat serviciu. Totul a fost scurt pe doi.
În București a fost foarte fain. Cred că am avut și noroc, foarte mult. Am mers la mai multe interviuri până am găsit un post de scenograf/set designer la Saga Film. Aveam emoții foarte mari. Țin minte că citeam descrierea jobului, ce-ți trebuie, ce calități trebuie să ai și am dat de cuvântul props pe care nu-l înțelegeam. Nu m-a dus capul că e în engleză și că înseamnă recuzită. Și ok, am zis, hai, aplic la job.
Între timp, în Iași, făcusem costumele la două spectacole, unul la sala Studio de la TNI, „Sfârșitul lumii se amână”, de Ștefan Mitroi, și unul la Teatrul “Victor Ion Popa’ de la Bârlad, la „Bolnavul închipuit”, de Molière. Cred că mai degrabă sunt potrivită pentru creație, nu pentru modă, dar atmosfera de teatru histrionică era prea mult pentru mine, chiar dacă are farmecul ei, ca orice mediu care mustește de creativitate. Și probabil și de asta m-au angajat la Saga. Pentru că aveam în CV și colaborările astea.
Lucrând la schițele de la Bolnavul închipuit. Stăteam în chirie la un bloc de lângă fostul magazin Moldova. 2005 -2006
La Saga Film a fost foarte fain, dar și stresant. Era ceva nou, echipe noi în permanență, cu care lucrai. Ca angajat, credeam că trebuie să fiu la un anumit nivel. Nu înțelegeam că înveți multe pe parcurs. Mă stresam extraordinar. Și poate, privind în urmă, i-aș spune Taniei de atunci să stea liniștită, că unele lucruri le înveți din experiență.
Schiță de set, Proiect social, campania împotriva traficului de persoane , regizor Cătălin Mitulescu. Asta când lucram la Saga.
Și am prins apoi criza din 2008-2009. Nu erau proiecte. Eu, obișnuită cu instrucția din Iași, țin minte când mergeam acolo la birou și șefa mea, Simona Pădurețu, care mi-e foarte dragă, îmi spunea: Tania, dar nu mai veni când nu avem proiecte, pe departamentul de scenografie trebuie să fie numai un om; nu mai veni la birou. Eu, așa, ca pe vremuri, născută în comunism, trebuie să mă duc, trebuie să merg. Și, la un moment dat, s-au restructurat posturile și, în cele din urmă, am plecat și eu.
Dar, cred că acolo am învățat să relaționez mai mult. Fiind o persoană timidă, acolo am fost forțată să mă uzez. Pe de altă parte, cred că am pierdut în timp încrederea aia nebunească a tinereții și am dobândit încrederea bazată pe rezultate. Totuși, simt că a fost curaj și faptul că am rămas independentă și am o afacere mică într-un domeniu creativ.
Talentul în familie
Cred că talentul îl am de la mama. Și sora mea l-a moștenit. Ea e tehnician dentar și are îndemânare. Unchiul Larea făcea niște peisaje din Deltă în ulei foarte frumoase și apreciam mult că picturile lui nu erau kitchoase. Apoi, Violeta, vara mea din Tulcea, care a făcut facultatea de textile din Iași, îmi amintesc că avea talent la modă. Își cosea singură fuste, salopete, alegea niște materiale superbe, își picta accesoriile, nasturii, vopsea la mână dantelele. Erau o nebunie hainele făcute de ea. În vremurile alea în care toată lumea era ternă, ea era altceva, o admiram foarte mult. Nu am să uit ghetele ei insulate siclam din timpul facultății.
Viața în București
În București, stăteam la Foișorul de Foc, Saga era la 5 minute de mers pe jos. Zonă faină. Am avut noroc să nu fac ore în mijloacele de transport. La proiecte aveai șofer, nici n-aveam nevoie să știu mare lucru din București. Aveam mulți prieteni. Mergeam în weekenduri la mare, munte, festivaluri. Nu am simțit Bucureștiul ca pe un oraș nou, străin. Mergeam la concerte, evenimente, dar nu mainstream, mi-a plăcut dintotdeauna underground-ul. Cred că de-asta și fac ceea ce fac.
Țin minte un loc cu ciorbe; mai era o terasă pe lângă Izvorul Rece, unde trebuia să suni, ca să-ți deschidă. Dar mergeam și în locuri din astea cunoscute, Control, Beerzone-ul din București, 101 beri, absintăria, în centrul vechi.
Apoi m-am mutat pe Calea Victoriei, vis-a-vis de Green Hours. Erau niște blocuri acolo.
Începutul afacerii cu genți din piele
La Saga nu mai erau proiecte, mergeam la serviciu, luam salarii și nu se întâmpla nimic. S-au dat afară în trei tranșe. Până la urmă, a fost restructurat și postul meu. Am rămas în București și m-am apucat de genți.
Partenerul meu de atunci, care a făcut Facultatea de textile și pielărie în Iași, mergea în vremea aceea la atelierul unui artist plastic, Marian Gheorghe, care lucra și în piele și pe care îl ajuta. Și dacă tot aveam piele în casă, i-am zis: eu mă apuc să croiesc ceva. Și el îmi spune: nu, că strici pielea. Mi-am zis în sinea mea: eu am mai croit, cum adică stric pielea, am făcut design de modă. M-am apucat din start. A fost o senzație. Atunci, nu realizam.
El făcea colegiul de tehnică dentară, dar mă ajuta și în atelier. Nu făceam accesorii din piele care erau neapărat la modă, ci pur și simplu altfel, cumva. Tot felul de genți în formă de măști, animale, figuri umane stilizate. Aveam modele mai sobre, geometrice sau haioase, colorate, cu multe texturi de piele. Țin minte că vedeam genți din piele pe marouri. Mi se păreau ponosite. Din timpul facultății mă deranja cromatica ternă. Și în graficile mele aveam multă culoare.
La început era incomod pentru mine faptul că mă vindeam… Eu, obișnuită din zona asta de artist, prea idealistă, în care tu, practic, ești în bula ta și deodată te vinzi. Tu produci, creezi, pozezi, postezi și vinzi, faci totul. Și tot timpul trebuie să aduci ceva nou. Dar modul ăsta de lucru te învață să te deschizi și altfel. Astea-s vremurile, trebuie să te adaptezi, altfel dispari.
Fac obiecte mici, mai particip la evenimente, am revenit la comandă, deci m-am adaptat recesiunii. Renunțasem la comandă pentru că manufactura ia timp și ar trebui ca un produs să aibă un preț pe măsură. Acum lucrez și la comenzi și sunt mulțumită, în sensul că, deși în jurul meu e așa o anxietate și se simte că a scăzut puterea de cumpărare, cumva, mi-a dat încredere că fac totuși ceea ce îmi place.
Mutarea înapoi la Iași
La un moment dat am decis să ne mutăm înapoi la Iași, că, vezi, Doamne, n-o să mai plătim chirii. Pentru mine a fost grea trecerea asta de la București la Iași. Ideea e că eu eram foarte bine în București, trecerea la vara pustie din Iași a fost destul de dură. A fost grea acomodarea. N-am stat mult în București, vreo 3-4 ani. A fost totul foarte scurt, intens, o experiență frumoasă și tumultoasă.
Atelierul din Iași
În Iași am continuat să lucrez în piele. Ne-am mutat atelierul din apartament, într-un spațiu pe care l-am luat undeva pe la gară și lucram în draci. Eram doi oameni, eu și partenerul meu. El m-a învățat anumite detalii despre piele. Eu făceam singură tipare, apoi el cosea detalii la mașină. Gențile sunt cusute la mână, dar detaliile, buzunarul interior, bareta erau cusute la mașină.
Mergea treaba, iar la un moment dat căutam ucenici. Am tot căutat, n-am avut noi noroc, mi se părea o chestie imposibilă. Dar nici nu am mai insistat după. Noi făceam de toate și uneori nu era cazul. Ca să crești, trebuie să-ți faci o echipă. Sunt mai multe minți.
Vindeam pe internet. Totul se întâmpla pe internet. În București aveam un blog si pe rețelele sociale. Făceam eu totul, poze, descrieri, nu ceva wow, pur și simplu. Ca spațiu de evoluție, Bucureștiul e altceva. E altceva dacă participi la un eveniment acolo.
În Iași, am tot lucrat la comandă, nu mai participam la târguri și mi-a fost teamă să nu mă plafonez. Pentru că tu stai în pătrățica ta acolo și e altceva să vezi prin ecran și altceva să te duci la târguri, evenimente, să simți, să înțelegi.
Imediat după pandemie am revenit la târguri pentru că mă simțeam singură în atelier. Merg doar în Iași, ca să mergi la târguri afară, îți trebuie un volum mare.
Nu îmi place lucrul repetitiv. Adică toată lumea spune, vai, ce răbdare ai că poți să faci atâtea… Da, am răbdare pentru anumite chestii, dar dacă fac un produs de un milion de ori, mor.
Când a apărut Street Delivery și la Iași, ne-am implicat în organizare. Am făcut și tot felul de obiecte faine, atunci, o poartă prin care treceai în Street Delivery, cu becuri, cu culori UV. Eram super încântată că are loc un eveniment altfel în Iași.
Panoul pe care l-am făcut pentru prima ediție Street Delivery la Iași
Dar, într-adevăr, pentru un creator, să zicem, mai ales în zona artistică, București înseamnă altceva, e altă piață.
O parte din magazinele în care am expus cu vânzare sunt: Soul Rebel – București, Zuza Handmade – București, Ivan Pescar, magazinul de suveniruri al lui Ivan Patzaichin din Tulcea. Ivan Patzaichi a purtat o geantă făcută în atelierul meu și sunt mândră de asta. Mai recent am vândut în Maramy Boutique Sibiu și în shopul Muzeului Național de Artă Contemporană al României.
Cu regretatul Ivan Patzaichin la Ivan Pescar, magazinul lui de suveniruri din Tulcea unde am expus și eu.
O zi de muncă
O zi de muncă poate fi petrecută în atelier sau poate însemna a umbla prin oraș cu diverse treburi administrative sau a sta la calculator pentru aprovizionare.
Lucrul propriu-zis la accesoriile din piele presupune mai multe etape: desenarea schiței, realizarea unui tipar, croirea produsului sau a produselor, căptușirea și întărirea, dacă este cazul, perforarea, coaserea și finisarea.
Îmi fac un plan de lucru, în funcție de ceea ce am de făcut: dacă lucrez pentru stoc sau pentru o comandă. Când e vorba despre o comandă, discut cu clientul pentru a stabili toate detaliile. Apoi fac poze produsului, postez dacă am timp.
Când mă mistuie creația, musai trebuie să mă apuc de ce îmi trece prin cap sau să îmi notez, altfel poate pleca ideea la fel de repede cum a venit.
Cred că inspirația ți-o iei de oriunde, însă motivația mea vine din dorința de a face ce știu și pot să fac. În domeniul ăsta m-am format și pot face ceva cu mâinile mele și imaginația mea. Inspirația nu vine sub forma unei mari revelații, am nevoie să lucrez și să fac lucrurile cât pot de bine.
În legătură cu grafica, încerc să nu pun mare presiune pe mine, să nu simt că trebuie să demonstrez mereu ceva. Asta ar fi important pentru mine ca stare de spirit: când mă detașez complet de lucrările mele și fac o analiză obiectivă, se simte lipsa de spontaneitate, forțarea, dar prin exercițiu scapi de încorsetare.
Readaptarea la Iași
Când am revenit în Iași, orașul mi s-a părut depresiv. Mi-era greu să accept că decizia de a mă întoarce a fost luată pentru mine. Dar aveam mulți prieteni și din facultate, artiști, cu care ne petreceam timpul, de cele mai multe ori outdoor. Ieșeam în natură cu cortul, așa că am reînceput să îndrăgesc Iașul.
Acum au loc tot felul de evenimente culturale, concerte. Idei sunt, dar trebuie susținute și de comunitatea locală. Și e valabil, când spun asta, și pentru mine. Avem pretenții foarte înalte și suntem foarte critici cu noi, dar trebuie să ne implicăm și să fim mai blânzi cu noi.
Orașe îndrăgite
Dacă ar fi să mă mut în altă parte, cred că m-aș muta în Ardeal, poate într-un orășel mic, nu la Cluj. Nu vreau… Mi-e groază că și Iașul a ajuns atât de aglomerat și-și pierde din farmecul pe care îl avea. Îmi plac foarte mult și Sibiul, Brașovul și îmi place și Bucureștiul pe care l-am cunoscut eu, un București boem. Dar cel mai atașată sunt de Tulcea, pe care îl consider al doilea oraș natal, dacă pot să zic așa.
Despre ieșeni
Cred că ieșenii sunt oameni mai calzi. Bine, și eu trăiesc în bula mea și mi se par, în general, buni oamenii din bula mea. Dar, într-o anumită măsură, cred că ieșenii sunt introvertiți. Poți observa, de exemplu, la un concert cât de greu începe publicul să danseze sau să se exteriorizeze. Când s-a încheiat concertul, publicul abia se încălzise. Dar nu cred că este neapărat un lucru rău. Este ceva al nostru încă rămas de demult, o timiditate, iar odată ce ne deschidem, devenim calzi și generoși.
Identitate și valori
Eu mă consider româncă. O chestie pe care o apreciez mult de la tata este că ne-a învățat să avem simț civic. Domnule, tu ești parte dintr-o comunitate, tu ai drepturi, dar și obligații. Chestia asta să dai din coate nu li s-a potrivit părinților mei. Sunt o fire rebelă, dar la extremism nu pot să mă gândesc, nu mă reprezintă.
Firea mea foarte emoțională și probabil faptul că părinții mei sunt în vârstă mă fac să mă gândesc la moarte mai mult decât de obicei. În unele momente mă gândesc că e trecător totul. Sunt crescută cu credință în Dumnezeu. Mama nu ne-a forțat absolut niciodată, nu ne-a îndoctrinat, chit că era venită dintr-o comunitate de ruși lipoveni care sunt mai religioși.
Tata ar fi vrut să ne alegem singure religia la 18 ani, însă nana mea, Frosea și mama ne-au botezat pe ascuns la Tulcea – eram cam mărișoare – la o biserică pe rit vechi. Îmi place să cred că își au rostul unele credințe, dar uneori, când mă gândesc rațional, îmi spun că poate că nu există nimic.
Deci sunt un om al contrastelor, ori foarte încrezătoare, ori melancolică, dar cred că avem nevoie să credem în ceva.
Ce mă întristează și ce mă bucură. Și un sfat.
Ce mă întristează cel mai tare este răul pe care ni-l putem face nouă înșine.
Mă învinovățesc uneori degeaba, dar asta cred că are legătură cu educația.
M-am reapucat de desenat. Mă simțeam foarte încrezătoare în talentul meu când am terminat facultatea. Poate nu am fost atât de productivă cât aș fi vrut anul ăsta, dar mai păcat ar fi fost să nu fructific talentul cu care m-am născut.
Cel mai mult mă bucură să ascult muzică, să fiu în natură, să fiu cu prietenii mei, să călătoresc, să fiu în armonie cu familia mea. E foarte important. Să fiu în armonie. Nu doar să țin legătura. Să fim bine unii cu alții.
Partea creativă pentru mine nu e, cum se mai spune, ca o terapie. Eu mă consum, e un consum, un carusel de emoții. Vine și cu satisfacții. Și nu vorbim de faptul că obiectul ăla pe care îl creez e apreciat de cineva sau e plăcut. Nu. Eu trebuie să fiu mulțumită la final. Îmi dă satisfacție și faptul că lucrez, că muncesc; lucrul în sine îmi dă satisfacție. Nu neapărat doar rezultatul.
Iar dacă ar fi să dau un sfat unei persoane din zona artelor și creației aflată la început de drum, i-aș spune să fie încrezătoare în a încerca lucruri noi. Și să aibă răbdare.
poveștile ieșenilor 