poveștile ieșenilor

La patru ani am început pianul clasic, apoi am făcut dans, balet, am făcut de toate, cum se face în România când ești mic, dacă te duci la școala de arte. Începi și faci de toate.

Am crescut într-o familie destul de artistică. Mama mea a făcut și ea pianul, a luat lecții foarte mulți ani, dar n-a studiat profesionist. Pianul l-am avut întotdeauna în casă. Taică-miu e cu muzica rock și de la el am moștenit emoția pentru muzică. Și în ziua de azi, am o reacție fizică la primele note ale orchestrei, ceea ce am observat că nu e un lucru obișnuit pentru alții.

Duminicile cu bunicul

Bunica mea a fost avocat, dar i-a plăcut foarte mult să cânte și avea și voce bună, iar bunicul meu a fost profesor dr. inginer, dar a iubit foarte mult domeniul artistic. El a fost cel care m-a dus la teatru. De fapt, cred că el a fost cel care m-a influențat, până la urmă, să ajung pe drumul ăsta, pentru că am avut tradiția asta ca în fiecare duminică să mergem la teatru, doar noi doi, ani de zile. A crezut în succesul meu necondiționat, până a închis ochii.

Cursurile de pian le-am făcut la început cu Oana Samson; acum cred că are un nume diferit, că s-a căsătorit. Mergeam de 3-4 ori pe săptămână acasă la ea, undeva pe lângă gară.

Cu mama la pian

M-am născut în Iași și am copilărit la bloc în zona Șoseaua Națională – Cantemir. Bunicii mei stăteau cam la cinci minute de noi. Verile mi le petreceam mai mult cu verișoara mea, care pe vremea aia trăia în America și venea în țară în vacanță. Mergeam la munte cu bunicii. Cred că bunicii mei au fost prima generație de ieșeni, deși pe partea bunicului meu nu sunt prea sigură. Am impresia că bunicul a venit de la Buhuși și s-a mutat la Iași.

8 ore de pian, o carte de Frații Grimm

Primii ani de școală, la Liceul de Artă Octav Băncilă, au fost cei mai faini pentru că am putut să fac mai multe lucruri. Am făcut și balet acolo la început.
Nu eram genul de copil care să ies să mă joc afară. Aveam prieteni. Când mergeam la grădiniță sau la școală, aveam acolo grupul meu, dar numai cât eram acolo. Apoi veneam acasă și studiam la pian, fără să-mi zică nimeni nimic. Maică-mea niciodată nu m-a pus, nu m-a forțat. Îmi plăcea pur și simplu.

Pianul e foarte solitar. Te duci, repeți 8, 10, 12 ore; ești singur, ești tu cu asta. Dar mie mi-a plăcut întotdeauna să lucrez în colaborare cu alții, deși când eram mică poate nu s-a văzut atât de mult. Doar după ce am crescut și mi-am dezvoltat mai mult personalitatea.

Atunci am început să-mi dau seama că nu mai voiam să continui cu pianul clasic. Nu mai simțeam pasiunea aia pe care am avut-o când eram mică de a merge la concursuri. Am petrecut o mare parte din acea perioadă mergând la concursuri, recitaluri, toate una peste alta, muncă, muncă, muncă…

Cred că prima dată când m-am gândit mai serios că aș vrea să schimb și să merg pe teatru a fost pe undeva prin clasa a VIII-a. Nu prea aveam încredere în mine, că pot să memorez un text. Aveam senzația că memoria mea se dezvoltă numai dacă văd notele de la pian, dar pentru text, nu știu, mi se părea ceva incredibil. Dar dorința am avut-o.

Mi-a plăcut mult să citesc beletristică, deși nu am avut mult timp pentru asta, pentru că pianul îți ia, dacă o faci profesionist, 8-10 ore pe zi. Câteodată râd cu mama că îmi aduc aminte cum eram între pian și citit. Când veneam acasă, era una sau cealaltă. Mi-aduc aminte de tot felul de povești cu aventuri, cu tot felul de eroine din astea care ies din tipar. Poate asta mi-a fost mie semnul că trebuie să urmez calea asta.

Nu mai știu acum titluri, în afară de cartea mea groasă de Frații Grimm pe care mi-o amintesc pentru că era imensă, era mai mare decât capul meu. Dar poveștile pe care mi le aduc aminte aveau întotdeauna legătură cu cineva care trebuia să plece într-o călătorie, să descopere, să se lupte.

Liceul a fost o perioadă interesantă pentru mine, dar nu pot să zic că mi-amintesc de liceu cu așa de mult drag. Nu mi s-a părut niciodată că am avut destul de multă încredere în mine, deși mereu am fost foarte determinată.

Aveam multe idei în cap, poate unele bune, altele rele și aveam nevoie de un mediu care să-mi concentreze cumva toate astea. Dar mi s-a părut întotdeauna că nu-mi găsesc locul nicăieri între oameni, între colegi, prieteni.

A fost o perioadă tumultoasă pentru mine. Încercam să-mi dau seama de ce nu reușesc să mă integrez, de ce nu reușesc să fiu ca ceilalți. Maturizându-mă, am început apoi să-mi dau seama că poate am eu o perspectivă puțin diferită de a celorlalți despre ceea ce se întâmplă în jurul meu.

Ideea de a pleca din țară a apărut destul de devreme. Cu pianul, am avut oportunitatea să ies de câteva ori. Fusesem în Ungaria la un masterclass de pian, pentru vreo două săptămâni, și acolo au venit o grămadă de oameni din toată lumea, și americani, și englezi, și din Asia, și am avut ocazia să fiu expusă la mai multe culturi.

Dar întotdeauna am avut o afinitate pentru americani. În primul rând din filme, că mi-a plăcut să mă uit la tot felul de filme. Și chiar dorința asta pentru New York a apărut când am văzut un film care se numește Center Stage. E vorba de o trupă de dansatori de balet, cu o tipă dintr-un oraș mic, care vine în haosul din New York, dar care până la urmă reușește să-și găsească locul aici. Întotdeauna, când mă gândesc la asta, mi-aduc aminte cum am ajuns și eu aici.

Romeo și Julieta ca declic

După liceu, am plecat la București. Am început conservatorul acolo pentru câțiva ani. Voiam să ies din Iași. La momentul respectiv, mi-am dat seama că e prea mic pentru ideile mele; nu știu, nu mai reușeam să mă regăsesc acolo. Aveam nevoie să ies să văd ce mai este și în altă parte, măcar puțin în țară. Și așa am plecat la București.

Vreo doi ani de zile a fost ok, dar aveam senzația că, tot așa, eram în căutare de ceva, ce să fac… Deja nu mă mai regăseam în domeniul pe care apucasem, pe pian.

Și acolo am avut o prietenă care m-a îndreptat spre Ozana Barabancea. Mă gândeam, să văd, poate, pe voce, să fac ceva. Ozana avea un masterclass și am întâlnit-o, am luat cursul ei și am primit feedback foarte bun de la ea. Și am zis: hai să vedem, poate ăsta-i drumul.

Între timp am devenit și prietene bune și ea a observat că materialele pe care le aduceam pentru studiu erau din piese musical. Și la un moment dat îmi amintesc că se anunțase la Teatrul de Operetă, Romeo și Julieta în varianta musical și Ozana mi-a zis: hai că te iau cu mine, uite, cadou de ziua ta, hai să vedem spectacolul. Și am mers împreună și a fost așa ca un declic, când mi-am dat seama brusc că aia e ce vreau să fac. A fost o atracție instantanee. Nu știu de ce atunci, în momentul respectiv, pentru că am mai văzut teatrul până atunci. Poate a fost din cauză că era ceva diferit: combina dansul cu muzica și cu actoria. Și am zis: asta e… cred că asta e ceea ce vreau să fac.

Londra, Boston, New York

Ozana a fost foarte încurajatoare. Mi-a dat multă încredere și mi-a zis: Hai să lucrăm și să vedem ce opțiuni sunt să ieși din țară, că la noi nu se studiază musicalul. Și am zis: bine, hai să vedem. Am făcut un research pe internet și, în primă fază, a apărut ideea să vin aici, în SUA, la Boston, la Berklee Boston Conservatory. Aveau o audiție pentru a începe un program acolo, care se ținea la Londra. Și m-am dus la Londra pentru vreo săptămână și am dat audiția asta. M-am simțit extrem de confortabil, dar ceva mi-a zis mie că poate… nu știu… Deși audiția a mers foarte bine, n-am primit răspunsul pe moment. A venit după.

Dar când eram în Londra, mi-a apărut pe Facebook, parcă, New York Film Academy. Mi s-a părut că au un program bazat exact pe ceea ce voiam eu să fac. Intensiv. Exact asta aveam nevoie, pentru că deja am pornit cu un deficit de ani față de alții care încep actoria când sunt mici. Și am zis, uite, asta mi se pare foarte interesant și când am ajuns în România, i-am zis maică-mii, hai să vedem dacă pot să fac asta. Am înregistrat două audiții pentru New York Film Academy și le-am trimis.

În același timp, am primit un e-mail de la Berklee Boston Conservatory în care se menționa că am fost acceptată. Numai că la momentul respectiv n-am primit o bursă și nu mi-am permis să merg la Boston. Dar am primit și scrisoarea de acceptare pentru New York Film Academy, unde mi-au dat și o bursă. Așa că, în loc de Boston, am pornit-o pe drumul New Yorkului.

Paștele în camera de cămin

Asta a fost în 2017. La început a fost terifiant. Când am coborât din avion în New York, am trecut prin toate emoțiile: că ce o să fac, că n-am pe nimeni aici, că nu știu pe nimeni. Dar când am ieșit din aeroport, mi-am zis: ah, uite, am luat așa o gură de aer și a fost ok. Și din momentul ăla a fost din ce în ce mai bine, cel puțin din acest punct de vedere.

A fost mai greu cu sărbătorile, pentru că atunci când am venit aici, era ianuarie 2017 și prima sărbătoare pe care am prins-o a fost Paștele și m-am trezit că aici nimeni n-avea nicio treabă cu asta. Plus că Paștele lor e pe altă dată decât a noastră. M-a terminat. Mi-am petrecut toată ziua în camera mea plângând.
Mi-am găsit mai mult liniște în spiritualitate aici decât când eram acasă.

La Paști, da, mergeam la Iași la biserică și asta a fost întotdeauna o tradiție: la miezul nopții, când toată lumea se adună, preotul începe să cânte. Aici am reînceput să fac asta, să merg la biserică de Paști, pentru că am senzația asta de comunitate.

Biserica Ortodoxă Română din New York nu e neapărat diferită prin ceea ce se spune în biserică, ci al modului în care arată. Eram obișnuită cu clădirile astea impozante, cu picturile, cu astea. La asta de aici, eu îi spun biserică de apartament. Bun, nu e un apartament, e un spațiu mai mare pe care, mă rog, l-au transformat ei puțin așa, să arate ca o biserică, dar eu nu pot să-i spun biserică.

Am început școala aproape imediat și asta a fost foarte bine, pentru că n-am avut prea mult timp să mă gândesc. Și, de fapt, cred că asta a fost salvarea mea, pentru că am întâlnit o mulțime de studenți internaționali și, cumva, în singurătatea noastră, am început să ne bazăm unii pe alții și am creat o comunitate frumoasă acolo, care a făcut ca tot dorul și nebunia asta și frica asta să se mai modereze puțin și să fie sub control.

e parcursul timpului, am început să devin mai confortabilă și cu vorbitul limbii constant. Am început să cunosc mai mulți oameni. M-am relaxat și sentimentul că aparțin acestui loc a început să se materializeze cumva.

12 ore pe zi, adormeam îmbrăcată

Am fost puțin șocată de nivelul și de intensitatea studiilor de aici. Aveam cam 12 ore în școală în fiecare zi. Pentru că am intrat la secția de musical, am luat cursuri de dans, de voce, de actorie, scene study, deci practic lucrul pe text, după aia lucrul pe text în cântec, clase de balet, clase de jazz, fiecare disciplină având mai multe ramuri pe care le-am explorat. Și destul de rapid am început și cu spectacolele, să vedem cum este și în spatele scenei.

Mi-aduc aminte că plecam dimineața și ajungeam seara acasă și câteodată ziceam: hai să mă așez pe pat o secundă ca să mă relaxez și mă trezeam a doua zi dimineață îmbrăcată și cu luminile aprinse. Adormeam pe loc.

A fost o perioadă foarte intensă. Nu eram obișnuită cu stilul ăsta de training, dar a fost foarte folositor și mi-am dat seama că asta îmi trebuie. Ceva care să mă țină în priză, că dacă am prea mult timp liber, mintea mea se duce în diverse locuri. Aici mi-am găsit cumva focusul, pentru că știam că de la ora asta până la ora asta am ceva de făcut.

Doi ani a fost așa. N-a avut niciun fel de viață socială. Doar cu colegii mei. Dar nu știu dacă am mai fi avut timp liber să mai facem vreo petrecere sau să mergem puțin în oraș să dansăm. A fost o perioadă de muncă, muncă, muncă, muncă, muncă.

După cei doi ani, odată ce am ieșit de acolo, am avut o perioadă de câțiva ani în care trebuia cumva să-mi reimaginez poziția. Înainte știam imediat ce aveam de făcut în fiecare moment din zi, apoi am realizat că nu mai este nimeni să-mi spună: hai că la ora asta trebuie să faci aia, hai că asta nu.

Singurul tău șef

Ce n-am înțeles eu atunci și îmi dau seama din ce în ce mai mult cu cât înaintez în vârstă, e că atunci când iei toate cursurile alea, nu e de fapt școală. Nu mergeai acolo să-ți faci temele, ci să înveți practic cum să-ți structurezi timpul, să te menții în formă, cum să-ți construiești cariera.

N-am înțeles eu foarte bine treaba asta și mi-a luat câțiva ani să mă acomodez cu ideea că eu sunt singurul meu șef și că succesul meu depinde numai de ceea ce fac eu, de cum valorific și cum îmi structurez programul și ce fac de aici până aici, când îmi programez audițiile, când îmi programez spectacolele, dacă fac colaborări sau nu…

Asta a fost cea mai grea perioadă pentru mine: să înțeleg cum se face toată treaba asta. E ca un management, e ca și cum tu singur ești o companie; tu ești CEO-ul și, de acum înainte, tu ai toate deciziile.

Dar pot să zic că au fost ani buni, pentru că am învățat cumva ce înseamnă viața reală în afara școlii, ce înseamnă să fii printre profesioniști. M-am implicat în proiecte și în spatele scenei, să văd cum funcționează practic tot, mi-a fost extrem de folositor faptul că am putut să experimentez din punctul ăsta de vedere.

După câțiva ani, am început să mă reorientez spre teatru și mi-am dat seama că mai am nevoie de training pentru asta. Eu făcusem training general în muzică, dans și voce. Dar am vrut să mă focusez mai mult pe acting. Și am mers la Academia de Teatru Stella Adler, la un program intensiv de doi ani de zile.

De data asta am privit totul cu altfel de maturitate, am înțeles mai bine despre ce e vorba, ce învățăm acolo, mult mai concentrată pe ceea ce practic îmi doresc eu să fac, să colaborez cu tot felul de artiști, să produc, dar și să fiu în proiecte, să și joc în ele.

După acești doi ani, puteam să spun: ok, pot să fac asta, sunt capabilă, am înțeles despre ce e vorba, am înțeles cum construiești cariera aici. Pentru că aici nu e stilul ăla, că ai ieșit din școală și te duci și te angajezi la teatru. Nu există aici. Nici pe Broadway. Nu e așa. Ai contracte de șase luni până la un an; mai poți extinde, te duci la castinguri sau, și mai bine, începi să produci.

Din punctul meu de vedere, e mai bine să produci, pentru că nu e chiar atât de complicat să găsești resursele financiare; trebuie să fii inventiv. Cel mai important lucru este să găsești niște oameni care sunt determinați și care vor să facă niște lucruri. Efectiv poți să-ți faci și tu propriul spectacol. Sunt spații care se pot închiria, de la teatre până la astea de tip black box, care aici sunt foarte populare. Pentru că nu necesită mult, nu trebuie cine știe ce design, cine știe ce costume.

Spațiile de tip black box îți dau posibilitatea de a te focusa mai mult pe partea de acting, deci tu creezi povestea și forțezi cumva imaginația publicului, mai mult decât să prezinți, nu știu, costume elaborate…Practic, dacă tu pornești un proiect din ăsta, tu te ocupi și de a face echipa și de creație, dar și de marketing.

Girls and Boys

Am avut un proiect, un spectacol solo pe o piesă a lui Dennis Kelly, care se cheamă Girls and Boys, care e practic un one-woman show. Și am zis că, bun, hai că nu am avut niciun fel de răspunsuri de la casting în ultimul timp și trebuie să fac ceva, pentru că deja încep să devin anxioasă.

N-aveam nicio idee despre cum începe. Am făcut o grămadă de greșeli, începând de la faptul că îți trebuie ceva timp ca să primești drepturile de autor. Trebuie să trimiți o cerere pentru asta și să aștepți să fie aprobată. E un proces de ăsta de du-te-vino, că ești mereu în comunicare cu ei. Până la urmă m-am dumirit eu cum e cu asta.

După aia am mers, am găsit un spațiu pe bugetul meu și după aia am intrat direct în partea de care știu să mă ocup, partea de acting și de a lucra pe text, practic un monolog de 90 de minute.

Am colaborat cu un artist foarte talentat, danez, Hraban Luyat. Am lucrat la mișcarea scenică cu el și am introdus un fel de dialog între personajul principal și amintirea soțului ei. Piesa asta a mai fost odată făcută pe Broadway și am zis că trebuie să-i găsesc eu o altă abordare, fără să schimb prea mult, să-i dau un pic de gust.

Girls and Boys show

Știu că sună ciudat, dar cariera e o treabă extrem de subiectivă. Se bazează foarte mult pe networking, pe cine cunoști. Din punctul meu de vedere, nu cred că ești într-o competiție cu cineva. Și vorbesc numai de aici, nu știu cum e în altă parte. Competiția e cu tine însuți, pe cine știi, nu neapărat pe talent. Marea majoritate a actorilor care se duc la castinguri, care vin și fac meseria asta, sunt talentați. Asta e baza; se pornește de la premiza că ești bun.

De multe ori, diferența se bazează pe faptul că eu sunt complet nouă, nu mă știe nimeni, nu știe dacă sunt de încredere, nu știe dacă sunt o persoană cu care se lucrează ușor. M-au văzut că sunt talentată, că știu ce fac, dar persoana de lângă mine, să-i zicem Cristina, a fost de mai multe ori la audițiile astea. Au văzut-o, deja o știu, deja pot să zică: uite, Cristina e mai safe.

Multă lume se descurajează cu audițiile astea, că n-am primit rolul, că nu le-a plăcut de mine, dar 99% n-are nicio legătură cu cât ești de talentat. Pur și simplu, pentru că se învârt foarte mulți bani în producțiile astea, vor să știe că pot să conteze pe tine, să nu aibă surprize. Competiția, sincer, e numai cu tine. Tu știi foarte bine ce ai făcut, cum ai lucrat, cum ai făcut asta. Tu ești ca un aparat de care trebuie să ai grijă, de la fizic la mental la emoțional.

De la proiect la proiect, învăț ce să fac pentru următorul, ca să-mi fie mai ușor. Numai anul ăsta, în nouă luni, am avut cinci proiecte de care m-am ocupat până când am avut curajul să mă arunc la un one-woman show și de la fiecare am învățat cum să-mi fie mai ușor la următorul.

Macbeth show

Vâltoarea

Deocamdată nu mă simt obosită; mă simt energizată. Din ce în ce mai mult am ideea asta că vreau să-mi deschid propria mea companie de teatru. Pentru că ai mai mult control asupra a ceea ce prezinți și, practic, când te duci și te prezinți în camera de casting, nu e ca și cum vin și cerșesc un rol de la tine.

Mă duc cu altă încredere acolo, pentru că eu știu cine sunt, am lucrat la mine în fiecare zi, uite, sunt capabilă să-mi fac și proiectele mele personale, știu ce înseamnă producția, știu ce înseamnă banii, nu o să pierzi timpul cu mine.

Altfel, de încredere încep să aibă oamenii în tine, când văd că ești întreprinzător, că nu te lași așa numai la „hai să vedem dacă primesc”. Pentru că treaba asta cu castingul poate să dureze și ani de zile. Și nu e din cauză că nu ești un actor bun.

Am avut un moment greu în care m-am pierdut în vâltoarea asta a New York-ului. Ritmul de aici este extrem de rapid, rapid și intensiv. Dacă nu înveți să ai grijă de tine și, când ai nevoie, să faci un pas înapoi, să iei o gură de aer, te prinde și te ia vâltoarea asta în care totul se întâmplă acum, acum, acum. Mereu trebuie să fii pe următorul pas, că altfel rămâi în urmă și te pierzi. Asta poate fi foarte deprimant.

O mulțime de oameni aici sunt deprimați. Dacă mergi pe stradă, nici nu se uită la tine, sunt așa, cu ochii goi, și merg înainte. Am avut o perioadă în care mi se dusese orice fel de sclipire. Intrasem într-o robotizare din asta.

E foarte, foarte simplu, mai ales în meseria asta, care e atât de vulnerabilă, să devii deprimat și asta pentru că îți pierzi încrederea în tine, îți pierzi drumul din cauza faptului că lucrurile se întâmplă foarte rar și totul e imprevizibil și dacă nu ești pregătit mental pentru lucrul ăsta, e foarte ușor să renunți, să zici că e imposibil.

Din punctul ăsta de vedere, e greu; trebuie să te dezvolți ca om cu toate lucrurile astea mici, despre cum să ai grijă de tine, cum să ai grijă de corpul tău, de sănătatea ta mentală, pentru că altfel toate astea pot contribui ca un domino la căderea ta. Depresia este una dintre cele mai parșive lucruri care se pot întâmpla și de care să nu îți dai seama.

AskechOfNY show

Livada cu vișini în opt limbi

Am o curiozitate nativă; îmi place să mă arunc în lucruri complicate. Am avut un proiect fantastic cu niște actori de prin toată lumea. Am jucat Livada cu vișini a lui Cehov în opt limbi simultan cu supratitrare în limba engleză, ca la operă. A fost o nebunie și în același timp o experiență incredibilă. Am jucat rolul principal, Liubov Andreevna Ranevskaia, în limba română și asta a fost prima dată când am jucat în limba maternă.

A fost foarte interesantă emoția care s-a creat în mine. N-am mai experimentat-o până acum. Am avut o înțelegere a personajului și a situației mult mai profundă și, având textul așa bogat în cuvinte frumoase și pline de semnificație, m-a ajutat enorm.

Le-a plăcut și americanilor. Am avut spectacolul sold out. N-au știut la ce să se aștepte când au venit, dar feedback-ul a fost extraordinar de pozitiv și au fost surprinși că au înțeles despre ce e vorba în piesă fără să se uite tot timpul la supratitrări.

Pentru noi a fost o muncă monumentală să legăm piesa asta, în așa fel încât tranziția de la română la japoneză, la spaniolă, la mandarină etc. să nu se simtă și oamenii să poată urmări povestea fără să se focuseze pe faptul că se vorbesc atâtea limbi în același fel. Am avut un regizor bun, Frank Pagliaro, care ne-a ținut bine în frâu, dar în același timp ne-a oferit libertatea să ne aducem propria contribuție fiecărui rol.

Ce face Anthony Hopkins

Eu sunt un mare fan al lui Anthony Hopkins. Mă uit la performanțele lui și sunt uluită cum reușește el să îmbine atâtea personaje și mai ales personaje care n-au nicio legătură cu cine e el ca om. Am citit interviuri ale lui și am aflat că citește multă filozofie și e foarte interesat de comportamentul uman.

El spune că pentru el actoria nu e o muncă și dacă te gândești bine, așa ar trebui să fie. Bine, când zic muncă, mă refer pe scenă sau în fața camerei, dar în spate sunt ani și ani de lucru pe text și pregătire. Dar când ești pe scenă, e o bucurie, o joacă, o întoarcere în acele timpuri când nu ne era greu să ne prefacem că suntem altcineva. Mă refer, bineînțeles, la copilărie.

Are o atitudine foarte relaxată față de viață, deși nu toate au fost pe roze nici pentru el, s-a luptat cu alcoolismul. Și el a vrut să fie pianist când era tânăr (sper că asta înseamnă ceva pentru traiectoria mea).

Când joci un alt personaj și mai ales un personaj care poate, aparent, e diferit de tine, secretul e să te imaginezi pe tine în poziția respectivă. Ce ai face tu dacă ai fi pus în circumstanța asta? Cum ai reacționa? Nu pornești imediat de la ideea că te disociezi de tine și nu mai exiști, ci folosești persoana ta ca bază și rezultatul va fi cineva diferit de tine sau nu.

Până la urmă, nici noi nu știm cum reacționăm în situații diverse până când nu ni se întâmplă, iar în actorie e la fel. E un exercițiu de imaginație și totul pornește de la informația care ți se dă în text, pe care tu o iei și o prelucrezi și practic construiești o ființă nouă cu informația pe care o ai. E fascinant, din punct de vedere psihologic. Asta fac și Anthony Hopkins și toți actorii care știu meseria. Partea mai grea este să treci peste mentalitatea ta personală, filtrul tău și nesiguranțele tale personale.

N-am un personaj anume cu care să mă identific, dar îmi place să joc personaje care au un tumult din ăsta interior, care încearcă să se descopere. Poate din cauza faptului că sunt similare cu mine. Sunt atrasă de personajele care pot să ofere o perspectivă diferită asupra anumitor idei sau asupra vieții. Mi-a plăcut foarte mult să joc în Livada cu vișini. M-a ajutat foarte mult să înțeleg lupta asta interioară, să arăt complexitatea asta a oamenilor. E greu să mai găsești scriitură de genul ăla, ca la Cehov, care e un geniu.

Războiul mental

Faptul că sunt româncă nu m-a împiedicat niciodată să fac ceva aici. De obicei, lumea e destul de entuziasmată să audă despre România, să afle despre cum suntem noi, despre tradițiile noastre. Și, în general, sunt curioși să afle de ce am venit eu aici să fac asta, pentru că ei cred că Europa e foarte artistică.

Nu m-am gândit să mă întorc în țară. Dacă e de spus ceva despre mine, e că sunt determinată și știu ce vreau. Am avut momente de slăbiciune, momente de dubii, ca orice om, dar până la urmă mi-am dat seama că este vorba despre a merge înainte. Zic ok, mă simt așa, dar ce pot să fac totuși eu, care sunt lucrurile de care pot să mă ocup ca să merg înainte?

Spartan race

Mă consider o persoană puternică, genul care nu renunță. Am momente când sunt în toate direcțiile, în care iau toate lucrurile în același timp. Și când se întâmplă asta, când mă focusez pe prea multe lucruri odată, mă panichez. Dar sunt foarte focusată pe ideea de a duce lucrurile la capăt, pentru că știu că nu îmi place să încep ceva și să nu termin.

Calitatea mea principală e determinarea. Sunt determinată să îmi creez o viață mai bună. Știu că există ceva extraordinar pentru mine și sunt dispusă să merg până la capăt ca să-l descopăr.

O luptă continuă a mea este de a găsi pacea asta interioară, pentru că atunci când sunt împrăștiată, devin foarte anxioasă, foarte panicată. Bineînțeles, sunt foarte importanți oamenii cu care te înconjori. Am lângă mine oameni care sunt la fel ca mine, determinați, dar fiecare dintre ei are punctele lui forte, oameni care vin și spun: stai așa, uite, ne ocupăm, facem întâi asta. Ne ajutăm unii pe alții.

Am fost puțin în afara New Yorkului. N-am călătorit pe aici așa de mult pe cât mi-aș fi dorit. Îmi doresc mult să văd cum stau lucrurile și în Los Angeles. Am o prietenă acolo cu care mai vorbesc din când în când și e interesant să vezi cum se diferențiază de New York.

New York-ul e foarte mult pe teatru, Broadway, iar LA e mai mult pe film. Dar e interesant că acum se dezvoltă și teatrul acolo. Dar îmi doresc mult să merg și pe film. Deocamdată însă, mă dezvolt cât mai mult posibil pe teatru, pentru că teatrul e baza.

Încă nu mă văd stabilită undeva. Vreau să am proiecte și în Europa și în România, peste tot în lume, dar la momentul ăsta vreau să-mi consolidez munca aici.

Nu există ceva ce să regret, dar am ideea asta câteodată că dacă aș fi început mai devreme, ar fi fost cumva diferit sau mai ușor. Dar, pe măsură ce trece timpul, îmi dau seama că totul s-a întâmplat așa cum trebuia să fie și dezvoltarea și progresul meu s-au produs pe măsură ce a trecut timpul și am învățat lecțiile.

M-am întâlnit cu foarte multe obstacole și, pe măsură ce am trecut peste obstacolele astea, am devenit mai bună, așa că, uitându-mă înapoi, nu pot să zic că aș schimba ceva. Emoțional, vrei să spui: a, ce bine ar fi fost dacă eram nu știu ce, dar te uiți înapoi și zici: a, uite, până la urmă obstacolul ăla m-a făcut să învăț cum să fac asta și de fapt m-a ajutat.

Văd lumea ca fiind în schimbare și mai ales datorită faptului că acum se întâmplă tot felul de nebunii și războaie și pandemie și cred că cel mai important este să ne găsim noi liniștea interioară, pentru că dacă te lași prins în vâltoarea asta, e foarte ușor să devii foarte pesimist și sceptic.

Dar dacă totuși poți să faci un pas înapoi și să te gândești mai mult la o perspectivă diferită, ai avea mai mult de câștigat și multe lucruri s-ar schimba în bine. Războaie mereu au fost, pandemii mereu au fost și oamenii au trecut peste și au rezolvat.

Înțeleg frica asta de război acolo, dar, vorbind și cu părinții mei, mi-am dat seama că nu putem să trăim în frică. Dacă este să se întâmple, se întâmplă și asta e. Dar cred că cel mai periculos este războiul ăsta mental, care ne afectează psihicul.

IAȘI

Am mai fost în țară, am fost să-mi vizitez familia, dar nu așa des pe cât mi-aș fi dorit, din păcate. Oricum, e interesant, fiindcă eu sunt obișnuită aici cu ritmul ăsta intens și rapid, constant, iar în România mi se pare că e mai relaxat. Am probleme să mă relaxez când sunt acolo, pentru că sunt băgată în priză.
Și în România și mai ales în Iași e mereu o schimbare de fiecare dată când vin.

Găsesc Iașul cumva schimbat, modernizat, ceea ce mă bucură. Orașul este superb, dar mi-ar plăcea să aud că există niște schimbări și în domeniul artistic, mai degrabă decât să mergem pe aceeași idee de a ne angaja la teatru. E un cerc închis. Da, teatrul clasic e super, dar sunt atât de multe lucruri noi pe care poți să le faci: teatrul experimental, chiar cu piese vechi.

Cred că e un cumul de lucruri care trebuie să se întâmple. Cred că, în primul rând, actorii trebuie să aibă curaj să facă asta. În al doilea rând, trebuie și publicul să accepte. Aici sunt un milion de piese. În fiecare zi, dacă te uiți, găsești ceva la care să te duci. De la sute de dolari pe Broadway până la 10 dolari, 5 dolari. Și nu zic că toate sunt bune. Dar poți foarte bine să te duci la una dintre milioanele de piese care se întâmplă în teatrul independent și să găsești ceva care, efectiv, să-ți dea lumea peste cap.

Dar aici am senzația că oamenii sunt mult mai dispuși să accepte ceva care, zicem, nu e în formă perfecționată. Se merge foarte mult aici pe improvizație și trebuie să fii dispus ca public să accepți lucrurile astea. Și cred că și la Iași, dacă ar exista sprijinul ăsta, dacă ar exista actorii care să facă asta și publicul ar fi, hai să-i susținem, hai să mergem să-i vedem. O seară în oraș în care mergem să vedem ceva nou. Și asta ar putea să prindă un pic de rădăcini. Cred că ne lipsește un pic curajul din punctul ăsta de vedere.

Câteva sfaturi pentru începători

Să-și definească bine ce vor să obțină de la cariera asta. Practic, de ce vor să facă asta? Pentru bani? Pentru faimă? Sau pentru că nu poți să trăiești altfel? Pentru mine ăsta a fost sentimentul. Da, bani îmi doresc, îmi doresc să îmi fac un nume, dar asta nu este motivația mea numărul unu. Asta va fi un rezultat.

Ceea ce mă ține pe mine aici este o dorință constantă de a fi pe scenă, de a împărtăși viziunea mea asupra proiectelor pe care le fac, de a oferi oportunitatea oamenilor de a vedea ceva diferit. Asta e ce mă motivează pe mine. Deci, aș spune, primul lucru: găsește ceea ce te motivează și de ce vrei să faci asta.

Apoi fă-ți un training. Ai grijă să mergi undeva unde poți să înveți lucrurile de bază. Dar ține-te aproape de oameni. Cel mai mult am învățat de la oamenii cu care am lucrat. De la fiecare, din orice fel de domeniu, am învățat câte ceva despre cum să fiu eu mai bun ca om, ca actor, ca persoană.

Construiește-ți o rețea de oameni în care poți să ai încredere, cu care poți să colaborezi, cu care poți să lucrezi. E foarte important asta, să te înconjori de oameni și să lași toate preconcepțiile și ego-ul deoparte. Ăsta poate e cel mai greu lucru pentru noi ca oameni și ca actori, să ne punem ego-ul deoparte.

(Poveste culeasă în 2023)