Gheorghe Doru Patraucean (GIP)

Bunicii, sovromurile și lumina venită în 1971

Ca să parafrazez un prieten din Maramureș, Rădăuți este un oraș la 35 de km de Straja, care este un loc al naibii de special. Cred că este una dintre cele mai conservatoare localități din România. De pildă, bunica mea n-a purtat niciodată «straie nemțești», cum se spunea la noi. Ea avea cămașa făcută de ea, cizmele făcute de cizmarul satului, cojocul făcut de cojocarul satului. Cutumele erau atât de bine conservate că nu prea aveai loc de întors.

Am avut o copilărie senzațională pe Valea Sucevei. Acolo este lunca Sucevei, care este foarte lată, foarte mare, plină de sălcii — un soi de mică junglă amazoniană, unde aveam tot soiul de cuiburi făcute.

Cu mama

Părinții mei lucrau la Putna și făceau naveta. Bunicii , oameni simpli, străjeni. Bunicul era căruțaș, bunica, casnică, adică managerul. M-au dat în grija lor. Îmi dau seama că era o responsabilitate pentru ei, mai ales că noi, stând la stradă, la drum, cum se spunea în vremea respectivă, am prins chiar perioada de final a sovromurilor, a întreprinderilor mixte româno-sovietice, în care ăștia din urmă cărau peste graniță într-un singur sens. Era un real pericol, pentru că veneau caravane de câte 10-20 de remorci rusești cu lemn, care treceau peste tot ce întâlneau în cale, nu conta.

După aia, în 1971, țin minte că pe Valea Sucevei a ajuns curentul. Eu am prins și opaițul. Mi-amintesc cum mă puneau bunicii să frec cilindrul ăla de sticlă pe care îl puneau la lampa cu petrol — trebuia să-l freci cu ziarul, să strălucească.

Când a venit curentul, a fost spectaculos. A apărut primul televizor. Erau alea rusești, cu ecranul ăla mic. Se sesizau diferențele — oamenii se uitau, aveau deja alt orizont, altă cultură, alt limbaj. După aceea au apărut sculele, care mai de care. Radioul, televiziunea, erau ca niște daruri. Pentru că acolo știrile circulau prin viu grai. Venea cutare acasă și spunea tot soiul de chestii, stăteau moșnegii la povești — era o perioadă în care mai trăiau veteranii de război. Luau o jumătate de rachiu, era rachiul ăla alb, secărica, cum se mai spunea, și se strângeau și povesteau tot soiul de grozăvii din război. Acum, nu demult, a murit ultimul veteran de război. Avea 102 ani.

Cuibul legionar și prăvăliile evreiești

Zona aia, odată, a fost o zonă de rezistență anticomunistă. Unul dintre prietenii mei e nepotul unuia dintre protagoniștii acestei povești. Am avut un profesor de istorie care trăiește, Bărbuță. Omul s-a dus puțin la arhive și a constatat că nu a fost vorba, practic, de o chestie anticomunistă, în sensul celor relatate azi. Erau infractori de drept comun care trebuiau să-și ispășească pedeapsa și, cum pe vremea aia legile erau aspre, oamenii au luat calea bejeniei.

Povestesc cei bătrâni că la Straja a fost un cuib legionar foarte important. Dar și unul de cuziști. Și se întâlneau, se băteau, care mai de care mai extremist. Tot din spusele profesorului meu, în Straja, la nivelul anului 1941, existau vreo 37-38 de prăvălii evreiești, cum se spunea. Era normal să fie și o mișcare în sens opus, pentru că acolo, pe vremea respectivă, era trocul. Adică, n-aveam de cumpărat un kilogram de carne; duceam niște ouă la „jedan”. Luam orice vrei. Mulți datornici au rămas fără pământ. Au plecat și evreii. Toți. După ce a început nebunia din anii 40.

Este și acum — sau până nu demult a fost — un izvor care ieșea din stâncă, din munte, și au făcut ăștia o cișmea acolo, o adăpătoare. Era făcută în piatră și pe ea era săpată o zvastica. Încercau ăștia să o acopere, dar nu reușeau. Săpată în piatră, nu făcea cimentul priză bună și tot se vedea.

Jocuri, cărți și munca la animale

Copilăria — fericită. Foarte faină. Când văd copiii cum se joacă cu fundul în țărână și cu bolovani și cu nu știu ce, le zic părinților: lasă-l, mă, să se bage acolo. Lasă, că așa își face imunitatea.

Noi acolo aveam prea puține tentații, nici internet, nici jocuri, nici TV. Dar se citea foarte mult. Eu aveam avantajul că procuram cărțile, părinții mei lucrând în comerț, aveam pile la librărie. Luam cărțile și le dădeam în circuit. După ce le citeam eu. Ca să-ți faci o idee, Robin Hood mi-a venit înapoi după doi ani, timp în care a făcut turul Străjii.

Erau și multe jocuri, se făcea mult sport. Erau chestii sezoniere. După ce se lua ultima otavă, începea campionatul de fotbal. Aveai tăpșan frumos, periuță — o plăcere să joci fotbal pe așa ceva. Apoi era perioada arcurilor cu săgeți. De obicei, când se făceau, mergeam într-o comună vecină, Falcău — era o zonă senzațională. Și tăiam arce din aluni. Apoi era perioada când se recolta fasolea — făceam pistoale cu boabe. Multe, multe chestii nebune din astea. Dar era și treaba — vremea fânului era vremea fânului, și oricât de mare erai, treaba aia o făceai.

La animale, normal, trebuia să ai grijă. Am avut și cai, și vacă, și porci. Era muncă. Dimineața trebuia să mergi să rânești la vite, cum se spunea, să dai drumul la păsări. Chiar și prin aceea, pe vremea comunismului, Straja era o comună destul de înstărită. Necooperativizată. Și oamenii încă aveau terenuri, aveau pășuni.

Aveau înțelegeri cu statul și li se dădeau picioare de pășune pe munți, pe-ncolo. Am văzut spectacolul ăsta al transhumanței — era senzație să vezi cum veneau vicovenii, veneau străjenii și când plecau și când se întorceau – o imagine cum rar mai vezi azi.

Elicopterul de la Putna și declicul desenului

La Putna este un hram de 15 august, de Sfânta Marie. Și într-o dată de Sfânta Marie s-a filmat ceva legat de Porumbescu la Putna. Era adunarea populară, sus pe platoul cu crucea. Am mers și noi. Bunicul pusese „zițul“ pe faiton, treceam apa, Suceava, ajungeam la Putna, se gara atelajul, mergeam la biserică. Era lumea de pe lume. Noi mergeam să cumpărăm gadgeturi, fluiere, tot felul de prostioare și înghețată pe borâtelea.

Și ăștia cu filmatul aveau nevoie de figurație, adunarea populară. Eu, îmbrăcat în costum național, pe lângă bunicul pe-acolo. Nu înțelegeam eu mare lucru, aveam cinci ani. Și la un moment dat vine elicopterul. Secvențele de film mi le amintesc și acum. Și a aterizat ăla destul de aproape. Făcea un zgomot infernal și m-am speriat. M-am dat cu spatele… Când am ajuns acasă, am pus mâna pe un creion și l-am desenat. Ăla a fost declicul legat de desen.

După aia am continuat, dar am avut parte și de oameni care mi-au încurajat exprimarea. În școală, am avut o profesoară de desen calificată. Iar în liceu am făcut desen tehnic câte două ore pe săptămână. Am mâncat pe pâine și chestia asta. Apoi în armată mai făceam caricaturi. Și eram abonat la Urzica, care ajungea la mine la second-hand, că o citeau mai întâi toți cei din poștă.

Am avut un profesor de educație fizică care știa o grămadă de bancuri și el mi-a dat o carte: Să fim sobri, a lui Alphonse Allais, un umorist francez deosebit, imaginează-ți un umorist englez pus în pielea unui breton, o chestie de genul ăsta. Savuros.

Anii ’80 — strângerea șurubului

În 1980 am plecat de acasă, la Suceava. Am făcut liceul „Ștefan cel Mare“. Atunci a început să strângă șurubul prin ’84, dar într-un sens dramatic. Adică, deja erau probleme cu mâncarea, nu găseai. Aveai bani, dar n-aveai ce să iei.
Mare noroc aveam că era piața liberă. Vicov, Rădăuți, Suceava chiar. În a 12-a, veneam la pregătire la Iași și am cunoscut un individ, care mergea să facă piața la Rădăuți. Era tatăl lui Petru Ciorbă, culturistul, campion național, de la Iași. Și mergea la Rădăuți să-i cumpere mâncarea. Veneau din toată țara la piață, veneau din București și cumpărau porcul cu totul, inclusiv copitele.

Ca o paranteză, bunicii mei au avut niște prieteni de familie — el fusese milițian la noi în sat – erau din partea Focșaniului. Și după ani și ani de zile, după moartea bunicului meu, au venit odată să mai vadă locurile alea. Mi-au povestit cam cum trăiau ei acolo — adică foame în sensul superlativ al cuvântului. Focșaniul. Noi, zona aia, Straja, Rădăuți, toată zona aia — până-n Vicov — era altfel.

În vremea respectivă, comuna Straja era prima pe țară la numărul de prădători; urși, lupi și toate molimile pământului loveau Straja într-un mod absolut dramatic. Și ce faci cu animalul? Îl sacrifici. Și așa se tăiau atunci animalele, cu avizul medicului veterinar. Mânca toată lumea atunci. Bun, totul era inventat. Straja, care a avut doi urși în existența ei, pe unul l-a călcat trenul și pe celălalt l-au găsit într-un laț.

Și în ’84 s-a strâns șurubul la modul că, inclusiv părinții mei, care lucrau în comerț, trebuiau să dea cotă. Până în ’84, noi țineam acasă câte doi tauri în fiecare an. Și-i dădeam la contract — la Rădăuți era întreprinderea. Veneau și contractau ăștia la achiziții și plecau. Și primeau o răsplată mare — îți dădeau tone de tărâțe ca premiu, supliment de hrană, plus bani. Și era foarte ok. Cum să zic — îți dădeai aia doi tauri, aveai jumătate de mașină, adică bani serioși.

Dar taurii nu creșteau singuri, ca să ajungă să valoreze, dădeai tain, dădeai toate cele. Era un ritual. Dimineața, după ce râneai, dădeai fân. După ce dădeai fân, dădeai tainul. Tainul era făcut din coceni de porumb tăiați la șâșcorniță, cu coji de mere, cu coji de cartofi, cu tărâțe deasupra și oleacă de sare. Era o delicatesă pentru ei. Fine dining. După tain, dădeai apă. Și după aia îi puneai fân, ca să aibă să rumege acolo. Seara, același proces. Și ieșeai noaptea.
Țin minte că mai rămânea pâine, când luam pâine de la magazin — nu se cumpăra toată. Și ce rămânea, tăiai și dădeai la tauri. Era ieftină atunci pâinea, era 2 lei. Aveam și două vaci cu lapte.

Și se muncea altfel, era spiritul ăla de comunitate. Când aveai de făcut o treabă, strigai de două ori și imediat aveai 4-5 oameni cu tine. La cosit. Se plăteau — găseai oameni, nu era nicio problemă. Dacă ar fi să fac un raport acum, cât se plătește — atunci se plătea mai bine ca acum. Acum e 350 de lei pe zi, genul ăsta. Atunci ai fi dat 500-600 fără probleme, echivalentul de acum. Era altă mâncare de pește. Plus că erau lucruri care trebuiau făcute când trebuia, cu temei, cu tihnă, așezate. De asta spuneam de conservatorismul local. N-ai voie să faci fân de sărbătoare — bătut în cui. Sub nicio formă.

Liceul la Suceava. Primul șoc.

Liceul a fost un șoc. Când am ajuns la liceu, am ajuns împreună cu două colege de-ale mele — la chimie-biologie. Ele s-au proptit pe drum, săracele — n-au rezistat la ritmul și la ce era acolo. Mi-aduc aminte că trecuse o lună și ceva și n-aveam nicio notă. Toată lumea se uita la mine. Și mi-amintesc că era într-o zi de joi. Prima notă — la geografie. Patraucean la răspuns. Am luat 10. Primul 10 din clasă. Nu mai luase nimeni 10 până atunci. A doua — la fizică, cu dirigintele. Principiul acțiunii și reacțiunii. Am luat 4. Astea au fost primele două note ale mele din liceu: 10 și 4.

Dirigintele meu, este unul dintre cei mai buni dascăli pe care i-am cunoscut, în sensul adânc al conceptului. Profesorul Costan Costică. El și acum, la vreo 70 și ceva de ani, mai predă la Ștefan cel Mare. Un tip senzațional, sub toate aspectele.

Țin minte că la tezele unice din vremea aia am luat 10. La teză, la fizică, am luat 10. Îți dai seama? Și-a văzut Costan și mi-a zis: «Ești de 10 la fizică, ia, treci la tablă.» Și scotea o culegere rusească. «Cât ai luat în teză?» «Zece.» «Fă-o pe asta.» Și o făceam. Cu ajutor sau nu. Am ajuns la el la nota 8. Ca să-ți faci o idee — cu fizica făcută cu Costan, la admiterea mea am luat 9,60. La UMF Iași.

Liceul „Ștefan cel Mare“ era celebru pentru că se cerea foarte mult. Mergeam să-mi iau tema la matematică și aveam un profesor, Bortă, cu o mustață foarte mare și o voce baritonală: „Tinere, vino să-ți dau foița. Și țin minte că era o foiță de caiet din alea mici, pe care scria cu cerneală neagră, cu un stilou chinezesc super fin. Pe o foiță din aia a scris 60 de exerciții. Am avut și o doamnă la biologie, doamna Scutaru, senzațional de bună. Erau oameni care chiar aveau vocație pentru așa ceva.

Nu eram singurul din afara Sucevei la Ștefan cel Mare. Stăteam la gazdă; liceul nu avea cămin. După ce am ajuns acolo, mi-am pus întrebarea aia: ce caut eu în viața mea, departe de toți, într-o cameră. Venea maică-mea săptămânal, și-mi aducea cămăși. Cred că am avut peste 100 de cămăși. Dar acomodarea a fost rapidă, prima săptămână m-am simțit mai stingher.

Oricum, liceul a fost fain. Se făcea sport, se citea. Țin minte că aveam o colegă a cărei mamă lucra la Cinema Modern, acum e Teatrul Matei Vișniec acolo, și rula Săptămâna capodoperelor la un moment dat și toată clasa a chiulit. Între 9 și 12 nu era nimeni în clasă. Am văzut filme mari atunci, Clanul sicilienilor, Tess, multe, multe.

Admiterea la medicină: 9,60 la fizică, 9 la chimie, 3,68 la biologie

Ce m-a făcut să încerc la medicină? Nașul meu, colegul de muncă al lui maică-mea, zice la un moment dat: băi, dacă vrei să te realizezi în ziua de azi, fă-te medic, frate. Uite doctorii ce bine trăiesc, cum iese paraua, tralala. În clasa a unsprezecea, țin minte că am ajuns la Iași, făceam pregătire la chimie și am dat o testare cu profesorul Scutaru, care mi-a zis: măi, dar ce cauți tu la medicină? N-ai treabă cu medicina. Vino la mine la chimie și ești om. La mine intri sigur. N-ai probleme. Și ai mei i-au zis: nu, că la medicină. Manualul ăla de biologie, pentru o minte ca a mea, logică, nu avea sens. Trebuia să-l înveți ca pe o poezie.

Cică doi motani

Am dat la medicină. N-am intrat din cauza biologiei. La fizică am luat 9,60, la chimie 9, și la biologie 3,68. Era foarte puțin cât mai trebuia. Nu îmi pare rău. Nu cred că aș fi fost un medic bun.

Armata, Cernobâlul și Geiger-Müllerul din tankodrom

Am picat la medicină și am plecat în armată, unde a prins Cernobâlul? Eram în permisie. M-au chemat de acasă. Era sâmbătă seara. A doua zi dimineață trebuia să fiu prezent la unitate. Când am ajuns în unitate, direct în combinezon am plonjat. Țin minte, aveam un plutonier foarte priceput, Aioanei și avea în dotare un Geiger-Müller, un aparat de măsurare a radiațiilor, și am mers în tancodrom și pe drum, bărâia el nu știu ce, dar, când dădeam de o brazdă de fân cosit, făcea la toți dracii. Se aduna în el foarte mult praf radioactiv de pe drum. Reținea praful. De atunci, n-am mâncat lapte vreo 5 sau 6 ani de zile.

Am terminat armata, am ajuns acasă și m-am angajat ca profesor suplinitor la mine la școală. În prima fază am predat germană. Știam destul de bine germana și la nivel de manual nu era mare lucru. Și după care am predat chimie. Am mai încercat de două ori la medicină, după care am dat la psihopedagogie, unde am luat de data asta 9,83 la biologie. Era în 1990, dădusem în vară la medicină și eram eligibil pentru niște locuri la Chișinău, dar am renunțat și-n toamnă am dat la psihopedagogie.

Studenția. 1990 — căminul din Târgușor-Copou

Și-a venit studenția. Era mișto la Iași. După ce am luat la facultate, două zile n-am mai dat pe acasă. Și ăștia ai mei și-au zis: stai să vezi că ăsta se face golan, bețivan și golan se face. Pe maică-mea o cheamă Lucia și taică-meu îi spune: Luci, du-te la Iași și vezi ce face băitanu acolo, că nu-i bun. Și unde nu apare mama mea la secretariat, la doamna Moroșanu, sunt mama lui Patraucean. Și doamna secretară mi-a făcut un laudatio de excepție, de s-a liniștit maică-mea. Și n-o mai trecut pe la secretariat.

Cu colegi de grupă

Facultatea era faină, eram și un colectiv foarte bun. Eram foarte activi, tot soiul de activități, evenimente, eram în fierbere, erau anii 90, perioada romantică. Primul an de haiducie a fost în Târgușor-Copou. Era mișto tare. Cămin mixt. Și mâncam la cantină. Erau chestii de pionierat, secții abia înființate. Și secția la care eram eu, Psihologia și Sociologia.

În primul an, în iarnă am avut două examene și în vară am avut 11. A fost o chestie absolut crâncenă. Țin minte că ultimul examen l-am avut la psihologie socială cu profesorul Neculau. Nu m-am mai dus. Și el, după aia, toată ziua:. De ce n-ai venit? Nu era o problemă. Era o formalitate.

Eram o grupă tare faină

Retrospectiv vorbind, facultatea m-a ajutat să mă cunosc pe mine. Este primul lucru. Foarte simplu. Ce sunt, ce pot, ce fac. Și ce simt. Au contat pentru asta materiile pe care le-am învățat în facultate, dar și mai mult oamenii care le-au predat.

Bo Sanitioso: „Niciodată n-am băut atât de mult și atât de ieftin.”

Am avut niște dascăli senzaționali. L-am avut pe Tiberiu Rudică, pe Ion Dafinoiu, psihoterapeutul, Luminiţa Iacob, psihologia dezvoltării, Logofătu, psihologia animală și mai aveam o specialitate cu el. Cornel Hăvârneanu, la psihodiagnostic. Mulți, mulți. Și mai cu seamă am avut șansa de a avea un profesor din afară. Un mulatru. Bo Sanitioso îl chema.

Când a venit la începutul anului, toată lumea aștepta, bă, vine un mare profesor să ne predea nouă. Neculau, Cosmovici, toți îmbrăcați la costum. Vine omul într-un parpalac, într-un palton, cu un fular, aruncă fularul pe catedră, dă jos parpalacul, se aruncă pe catedră în lotus: Ok, hai să ne cunoaștem. La pauză au plecat toți moșnegii. Dar mai interesant a fost când ne-a arătat planul de curs şi ceea ce voia să facă. Omul era expert în imaginea de sine. Cu el am făcut foarte multe chestii experimentale despre memorie, despre teoria atribuirii. Lucruri foarte faine, care, în mod normal, la un curs de psihologie socială trebuia să le aflăm. Era simpatic. Lui Bo îi plăcea vinul roșu al dracului.

Și am fost noi la Casa Universitarilor. Apăruse merlotul ăla de Oltina. A fost un lot. N-am mai zis de atunci. Bea Bo într-un mare fel. Și voia el să facă un studiu antropologic despre înjurăturile românești. Avea un director numai cu fișiere audio cu înjurăturile românești. Oricum, omul a zis că a fost cea mai plăcută experiență din toată viața lui, ”că niciodată n-am băut atât de mult şi atât de ieftin”.

La sfârșitul anului întâi m-am căsătorit. Și nevastă-mea de la vremea respectivă era studentă la arte. Și s-a lărgit orizontul. Adică am mers și am luat contact cu istoria artei. Mergeam la cursuri cu ea. Mi-a zis, băi, hai că-i mișto. Era D. N. Zaharia, un profesor și un tip senzațional. Acolo l-am cunoscut și pe Ionel Gânju, pictorul, și pe mulți studenți, azi nume cunoscute în toată lumea. Mă rog, e lumea asta a lor, oarecum mai răzvrătită. Erau niște oameni foarte, foarte talentați. Și am început să desenez.

Monitorul, prima școală de presă și o mapă de desene

În 91, toamna, m-am dus cu un pachet de desene la Cezar Caluschi, la Monitorul. Erau în Pușkin atunci, era Moby Dick-ul în față și redacția Monitorul în spate. Pe vremea aia era bancul cu bunica: De ce ai ochii așa de mari? Citesc Monitorul. Că era scris cu font de 7. Acolo i-am întâlnit pe Liviu Antonesei, pe Lăzescu. Lăzescu era managerul. Mai erau și Florin Zanfirescu, regretatul Florin, Tudor Agavriloaie, care erau la tehno, Marius Cristian, Mona Dîrțu, Vali Știrbu, Toni Hrițac, Septimiu Sărățeanu. Kiki Mungiu era pe vremea aia. Acolo am făcut prima școală de presă. Cu profesorul Carpinschi. Și a mai venit o dată un lector american. Revenind, m-am dus cu o mapă de desene, Caluschi s-a uitat, a zis da, ok, bun. Era Jup atunci caricaturistul și mai aveau nevoie. Că ziceau, mai ai varietate, concurență. Nu era cazul. Și după aceea m-a chemat. Uite, noi îți oferim atâta pe lună. Erau 8.000 de lei. Bursa atunci era vreo 2.400 de lei. După aceea am înțeles politica Monitorului, că încercau să fructifice cât mai mult…

La un moment dat, nu că erau bani insuficienți, ci era un anumit tratament. Publicam, dar era și un soi de marginalizare. Nu am înțeles de ce. Cam așa era procedura la ei. Eu, în general, aveam nevoie de feedback pentru ceea ce făceam. Adică nu mă consideram eu ca fiind deșteptul deștepților sau ceva de genul ăsta. Se lua desenul, dar nu spunea nimeni nimic. E bun? E rău? E prost? Ce mai trebuie lucrat? Cum trebuie să faci? Adică nu aveai ce să… Și odată am zis, bă, da, stai, că nu o fi asta singura chestie. Și am plecat la „24 de ore“.

24 de ore, Trompeta Liniștii și Marea Schismă din ’95

Acolo era Dorian Obreja, redactor-șef, atunci. Magda Obreja, SGR, o superartistă. Și am lucrat cu Istrate, cu Gabi Gruia, cu Cip Ieșan, cu Mihuleac, cu Cristi Tiron. Făceam noi, atunci, „Trompeta Liniștii“. Era o echipă faină de tot. De la un moment dat ziarul nu a mai mers. Nici nu aveau forță de penetrare foarte mare. Și s-a produs Marea Schismă în 95. Trebuia să iasă ziarul, eram eu, Schulz, Istrate, Cornel Simighian la Bucegi. La o horoșpincă. Și a venit madam Gâdei la noi: băi, ce faceți? Beam o votcă. Mâine avem ședință. Ce vorbești? Da, veniți să lucrați cu mine. Și ne-a tras de acolo, și-a rămas Obreja cu câțiva, de au făcut Observatorul și noi Independentul. Cu Simighian, redactor-șef. Lucram sus la Unirea, la 12. Gabi Toma era șef la sport. Era și Bazil, Vasile Braic, care a lucrat la TVR și acum e în Mureș. Dan Nițoi mai era atunci, Edi Calotă, Dan Bucos, Ernest Romilă, care acum e în Franța.

Independentul — 48 de pagini pe zi și 300 de state de plată

Independentul a fost până în anul 2000. Pornise într-un format cutezător, aș putea să spun. Eu am ajuns la ei, secretar general de redacție, și aveam în subordine 25 de oameni. Făceam 48 de pagini pe zi, în format broadsheet. Era de lucru mult de tot.

După aia au venit mai mulți. Au venit Cazacu, Flueraru, Chifu, după aceea Dănuț Dudu, Florin Antohi. Erau mulți, mulți, mulți. Știu că la un moment dat mă cheamă madam Gâdei și îmi pune în față un vraf de state de plată. Băi, zi-mi pe cine cunoști de aici? Erau vreo 300 și ceva de poziții. 300 și ceva de oameni plătiți. Tot soiul de colaborări, la un moment dat, erau și prin București. Adevărul e că erau bani foarte mulți pe-atunci.

Cu Cornel Simighean la Indepedentul

Dar până atunci, Independentul crescuse foarte mult. Pe relația de afaceri a lui Coșerariu, am făcut Independentul de Galați. Nu era internetul pe atunci, totul se făcea prin fax. Și m-am trezit mare gestionar. Aveam o rețea de calculatoare și la Galați, unde trebuia să mă ocup și de partea de hardware.

Redacția din beciul lui Țiței

La primul control pe care l-am făcut, am constatat că toate calculatoarele aveau instalate poker și păcănele. N-aveau nicio treabă cu scrisul. Redacția era în sediul Partidului Pensionarilor din Galați, iar dedesubt era cârciuma lui Țiței.

Țiței ăsta a fost primul jurnalist condamnat pe caz de calomnie din Galați. A fost scandal mare, a făcut contestație, s-a ajuns la CEDO, a fost achitat, nu contează. Cert este că a primit mulți bani ca daune și omul și-a făcut o cărciumă. Era un beci din ăla pe două nivele, era moartea pasiunii, cu mese din alea din fier-cornier, unde se bea vodcă din orice poziție, numai perfuzabilă nu era. Și toți colegii noștri erau acolo.

Redacția Independentul de Galați era la subsol. Și m-am dus acolo să văd cum merge și ce-am văzut acolo, aoleu. Trist. După două săptămâni l-am închis. Nici n-am mai raportat. Le-am zis, băieți, asta este situația. Asta-i o gaură de bani. Nu știu ce afaceri aveți voi acolo, dar eu nu-i văd viitorul. Trebuie să închidem.

Și s-a terminat episodul ăsta, după care a început declinul Independentului, la modul că, mă rog, patronul și-a pierdut credibilitatea, nu-i mai mergeau businessurile… Am mai stat șase luni fără salarii. A fost groaznic.

Unixer — o altă facultate, cu clienți și studenți greci

După aia m-am angajat la Unixer Service. Era o filială Xerox. Era doamna Șotropa, atunci, șefa. Iar șeful direct era un specialist în microelectronică, C-tin Gherasim. Era și un tip foarte doxat. Acolo am început să fac editare de imagine. Era mare șmecherie. Aveau și o porțiune de tehnoredactare și servicii pentru public. Cum face PIM-ul acum. Și de acolo am început munca cu omul. Cu clienții. Dar acolo, practic, am mai făcut o facultate. Adică tot ce înseamnă editare: video, audio, imagine, text. La ziar era limitată treaba.

Puteam și pot să fac un ziar de la zero; n-am nicio problemă în privința asta, dar acolo erau chestii de publishing mult mai avansate. Tipografia era simplă. Bine, eu am prins, în paranteză să fie spus, perioada în care se monta pe calc, mergeam la tipografie cu calcurile, cu lipitori, cu scoci, cu nebunii. Am și lipit, acopeream fiecare secvență. Toți oamenii mei, dacă își luau concediu, știau că eu le suplinesc postul.

După ce am început să fac chestia asta, a început să intre în declin și aici. Am înțeles că doamna Sotropa avea niște probleme financiare, nu mai dădeau bani pentru upgrade.

Eu le-am zis, la un moment dat, că apăruseră între timp copiatoarele alea cu interfață de computer și imprimau laser. Avea PIM. Deja lucrau pe ele. Mai era un tip, Sorin Ichim care avea și el. Noi nu luam nimic. Trăgeam tot cu imprimanta. Și totul a culminat cu momentul când a venit cineva care voia să-și facă o carte și nu aveam calc. Mă duc la șefu, dă-mi niște bani să iau calc. Nu avem bani. Trimite-l la plimbare. Cum așa? Era o comandă mare, la momentul respectiv, să faci calcul, costa bani grei. Și m-a dus la un fost coleg, Cătălin Gheorghe. El mai lucra încă la Independentul. Cătălin, dă-mi și mie jumătate de top de calc. Ți-l dau înapoi. Ia de aici. Am mers și am făcut bani de jumătate de calculator. Am făcut cartea aia pe cont propriu. Și la o lună după aceea am renunțat la contractul de acolo și am mers freelancer.

Trucaje cu Armani

Când lucram la Unixer și veneau studenții să-și facă lucrarea de diplomă, a venit la un moment dat un grec la mine și: domnule, trebuie să fac asta, dar n-am costum. Stai calm, zic, se rezolvă, nu te preocupa. Și am luat un mock-up cu un costum Armani, i-am pus chipul lui, l-am fotografiat, i-am pus poza și i-am arătat. Domnule, așa costum n-am avut în viața mea. E, acum ai, care-i problema? Vreau să spun că toată grupa a fost după aia, toată seara, veneau la mine să le fac la fel… M-au invitat și la banchet. La doamne era o problemă,că rochiile trebuie să fie puțin mai decoltate, pentru că, na, rochile sunt cum sunt. Dar a fost distracție.

Între timp, cât lucram la Unixer, am cunoscut o grămadă de oameni, medici, care veneau și își făceau ce aveau nevoie și am păstrat o relație foarte cordială cu mulți dintre ei. La vremea respectivă m-a luat ca asistent doamna Ichim, care era atunci la Muzeul Unirii. Făcea un simpozion cu monumente. Am lucrat de la prima ediție, până la ediția douăzeci și ceva, cred. Făceam vizualul la manifestarea asta. Acolo, am cunoscut alți oameni, altă ligă. De ce spun chestia asta? Pentru că, la un moment dat, acum nu demult, cu câțiva ani în urmă, am făcut o carte cu cei care nu mai sunt. Și mă uitam în cartea respectivă pentru că a trebuit să-i pun pe fiecare cu poze. Uimitor, ce oameni! Oameni dedicați, valoroși.

Am lucrat și cu Sorin Iftimi, istoricul, care a murit de COVID, și cu Ion Mitican. LA o ediție a MONUMENTULUI am fost „coleg“ de redacție și cu Horea Zilieru, care era corector, și cu Mitican. A vrut doamna Ichim să scoată „Curierul de Iași“, cum era pe vremuri. Pentru manifestare. Și țin minte că eu făceam tehno și Zilieru îmi spunea. „Domnule, lipsesc zețarii! Unde sunt zețarii? “ Admirabil om. Pe domnul Mitican l-am surprins într-o librărie. El avea o paralizie la un deget, avea la el mereu un ciot de creion și foițe și mergea prin librărie și-l vedeai, avea niște sprâncene din alea stufoase, ca două tufe de alune, și-l vedeai acolo cum stătea el și scria așa cu creionul pe foițe.
Atunci am cunoscut foarte mulți oameni, am văzut cam ce înseamnă, cam ce avea România valoros în domeniu. Și arhitecți, și constructori, și istorici, și… Și acum mai sunt prieten cu un domn colonel. Acum e general la Buzău. Mircea Tănase.

Freelancing: 300 de dolari pe logo — clienți din toată lumea

Din 2005 încolo a fost detașarea mea spre freelancing. A fost o perioadă foarte bună, în afara faptului că dormeam foarte puțin. În principal, făceam design, grafică asistată. Aveam clienți din Iași, de aici, din zonă, dar am început să lucrez pe exterior, pe platforme de concursuri de design. Și erau prețuri foarte bune. Clienți din toată lumea. Un logo costa de la 300 de dolari în sus. N-aș putea spune că m-am îmbogățit, dar erau bani buni. Dar era și muncă.

Am făcut logo pentru cea mai tare întreprindere de bijuterii din India. Am făcut o grămadă de chestii. Și experiențe foarte faine, pentru că, în general, nu discuți cu clientul final; foarte puțini sunt clienți finali; discuți cu agențiile care îi contractează. Și era interesant pentru că, ei apreciau simțul umorului. Pe de altă parte, faci și baia de limbă și te dezvolți foarte mult în engleză.
În paralel, am mai lucrat și cu Doru Tompea în niște campanii electorale, tot pe partea de vizual.

[ O fază tristă. Aveam o clientă din Olanda. Era o jurnalistă de auto-moto-sport. Julie Jacobs o chema. Și i-am făcut logo-ul și identitatea, mai colaboram, mai trimiteam, mai fă-mi așa, și nu-i mai luam bani. Și am sunat-o, apoi i-am scris un e-mail înainte de sărbători anul ăsta, să-i urez sărbători fericite, și mi-a trimis înapoi. Știi, nu am niște vești foarte bune să-ți dau: sunt bolnavă de cancer în stadiul terminal. Și îi zic, băi, curaj, că poate se rezolvă. Cancer la sân. A murit acum o lună de zile. ]

Psihiatrul din Suceava și campania ratată

În 2016, un coleg mi-a făcut cunoștință cu un tip din Suceava, un medic, Paziuc. Psihiatru. Și am lucrat în campania lui din 2016, dar m-am trezit pus într-o postură foarte ingrată, că el n-avea niciunele și m-am trezit și agent de teren, și manager de campanie, făceam și spoturi, făceam și clipuri. Și l-am măsurat și avea local, pe Câmpulung, vreo 15% la vremea respectivă. Era un procent interesant. Și-i dăduse Stan, de la Fălticeni, îi dăduse semnături, mă rog, avea nevoie. Și a crezut foarte mult că îl va susține. Dar nu a avut oameni și l-au furat. A scos sub prag. Și l-am întrebat atunci: ai oameni în circumscripții? Că-ți trebuie. Nu te joci cu ei. E bătaie mare acolo. A, că aș avea ceva…

Am ajuns în Neamț. La Târgu Neamț, tot așa, pe o recomandare. Dinu Arnăutu era primar atunci. Și feciorul a spus că-i face campanie, că nu știu ce, în fine. Și am făcut Gura Târgului. Și băieții scriau, mă rog, scriau cu picioarele. Eram și redactor-șef și tehnoredactor. Adică totul a fost la cumul. Îmi dădea banu’, nu mă durea capu’. Și, între timp, a văzut cineva ziarul și m-am trezit că lucrez cu domnul Valentin Bălănescu. Mesagerul de Neamț. Săptămânal. Și am început să fac tehnoredactare pentru Mesagerul de Neamț. I-am schimbat toată fața, tot absolut.

Ideea e că la noi lucrurile s-au dus într-o anumită extremă. Senzația mea e că aici s-a urmărit o acțiune concertată de a anula verbul scris. Se preferă verbul electronic, sau, mă rog, verbul audio-video. Pentru că ăsta vine, își provoacă efectul şi dispare. În schimb, chestia scrisă îţi oferă o altă experiență interesantă. M-am dus în Italia, în Suedia, la chioșcurile de ziare încă mai există presă scrisă. Există dorința de aşa ceva.

DRDP — drumari vechi și o monografie rămasă în pauză

În 2018, m-am angajat la Direcția Regională de Drumuri și Poduri (DRDP). Am intrat prima dată pe comunicare. Aveau nevoie de cineva care să se ocupe de partea de comunicare, în special pe partea asta de relație cu publicul. Aveau un buletin de făcut, mai aveau tot soiul de chestii de interfață, aveau un cont de social media care trebuia alimentat cu conținut. Nu aveau nimic.

Inițial, Direcția acoperea 8 județe, acum numai 6. Mai puțin Vrancea și Galațiul. În primul an am cunoscut, am scris, am documentat, împreună cu colegul meu, Hațegan, material pentru o monografie a drumurilor din Moldova. Și am avut ocazia să stăm de vorbă chiar cu drumari vechi. Am bătut câteva mii de kilometri, am cunoscut inclusiv oameni, drumari, care au afirmat foarte clar că România nu are voie de autostrăzi. Păreri și păreri.

Cu colegii de birou

Am început să lucrez la monografia aia. Era și Popovici, fostul primar de la Hărlău, care era coleg cu noi, șeful comunicării. Și, nu știu, s-a certat cu șeful, nu știu care a fost chestia, că nu au mai obținut fonduri ca să o facem și a rămas materialul în pauză.

Când știi că ești un psiholog bun?

Am 60 de ani, dar recunosc că nu-i simt. Și nici nu mi-am pus problema că, vezi, Doamne, am o anumită maturitate și ar trebui să fac nu știu ce și să mă comport altfel. Am ajuns la o vârstă la care am o anumită obiectivitate, care este o consecință a cunoașterii și a evoluției în anumite spații.

Profesorul Rudică a spus că te poți considera ca fiind un psiholog bun în momentul când reușești să stabilești un dialog cu o plajă foarte largă de oameni, respectiv de la măturătorul de stradă până la cel de sus. Eu n-am stat de vorbă cu președinții, dar am stat foarte aproape de prim-miniștri; cu miniștrii am vorbit. Dincoace, în partea cealaltă, am avut ocazia să cunosc destui… L-am cunoscut și pe Fan-Fan. Mi-a lăsat și un catren. Deci eu am experiența necesară care îmi conferă obiectivitatea asta.

Pe mine mă sperie altceva. Cei care sunt acum în anumite posturi, fie investiți, fie aleși, nu fac dovada acestei obiectivități. Adică eu știu din ce am citit și din ce am învățat că un om politic, de exemplu, poate să fie în momentul când are foarte mulți bani și a depășit vârsta de 50 de ani. E opinia cuiva care a fost mai deștept decât noi. Eu nu pot să am pretenția de la un om de 30 de ani care este încă activ sexual, care este bântuit de tot soiul de pulsiuni, ca să-mi dea mie o lege care să mă mulțumească, să mă satisfacă într-un fel sau altul. Un exemplu.

Ce m-a format, ce m-a ajutat

Ceea ce m-a ajutat cel mai mult în viață a fost că am crezut în ceea ce făceam, că am fost consecvent. Am încredere în ceea ce sunt. Facultatea m-a ajutat să înțeleg mecanismele care stau la baza gândirii și a simțirii. Sunt multe lucruri pe care lumea nu le știe. Și nu are de unde să le știe. Apoi, din presă, am avut ocazia să cunosc partea nevăzută a lucrurilor care sunt relatate. Eu nu mai urmăresc media cum urmăream altădată, nu mai sunt degustător de știri. Nu mă supun bombardamentului informațional. Pentru că am observat că de la un moment dat aveau un efect de destabilizare. Lucrând în atâtea campanii, era și partea de monitorizare a presei și când asculți o piesă de prea multe ori, ajunge să te doară urechile.

Motivația mea a fost una cât se poate de healthy. Să ies din poluarea târgului, să am spațiul meu, să-mi fac regatul, republica mea. Fără să fiu un mizantrop.
Mi-a plăcut să am tot ce am nevoie, nu în sensul acumulării de tot felul. Mi se pare o prostie să te apuci să strângi, să faci depozite. Mai văd oameni care și-au făcut un gard de două miliarde. O risipă mare de energie și de resurse. La mine, a trăi bine înseamnă să ai liniște, să ai sănătate și să faci ceva să fie bine, sistemic vorbind, nu neapărat individual.

Bunăoară, cum sunt eu aici, în comunitatea asta în care sunt. Când am ajuns aici, nu era apă, nu era gaz, nu era nimic. Și ne-am strâns toți și am ajuns la un numitor comun. Facem un demers, folosim relațiile pe care le avem, și rezolvăm problema. Și azi avem tot ce trebuie la costuri moderate. Deh, unirea face puterea.

Dacă regret ceva, e că nu am făcut arhitectură. Mi-ar fi plăcut.

Cu Nico ( completarea binomului câștigător)

IAȘUL și ieșenii

Primul contact cu Iașul a fost unul, nu știu cum să zic: imaginează-ți un băiat din provincie, care se trezește în mijlocul unui vălmășag. Eram copleșit. Era totală diferența față de Suceava. Adică, nu că Suceava ar fi foarte mică sau ceva de genul ăsta, dar fiecare individ are o anumită sferă de mobilitate. Și la mine, sfera asta s-a manifestat dramatic la nivelul Iașului, pentru că a trebuit să fie lărgită. Și, încetul cu încetul, am început să cunosc Iașul. După ce am intrat în presă, am început să-l cunosc chiar din multe perspective și pe căi, cum să spun, mai directe. Adică să vezi viața de noapte, să vezi boema, să vezi distracțiile de la vremea respectivă din Tudor, din Târgușor, Copoul, cu toate cărciumile care erau. Dar și cu mai multe chestiuni legate de cultură.

Galele Amfiteatru — când s-a mutat Bucureștiul la Iași

De exemplu, în 1984, au fost Galele Amfiteatru, o manifestare gigantică pentru Iași. Adică, practic, s-a mutat Bucureștiul la Iași. Există unul dintre organizatori, care este viu. Respectiv Doru Tompea. I-am văzut atunci pe Cozorici, recitând Luceafărul, senzațional, pe regretatul Ovidiu Iuliu Moldovan, recitând din Shakespeare, tradus de Ileana Vulpescu, pe Malaimare. Filme, spectacole de operă, tot ce avea Bucureștiul și România mai bun. O lună de zile. Mi-aduc aminte și că era și un festival al șopârlelor, cu ghilimelele de rigoare, că fiecare avea de gând să introducă în discurs câte o pastilă contra sistemului.

După aceea, a mai fost Fête de la Musique, prima ediție, în 1990. Ăsta a fost al doilea moment foarte interesant. După aceea s-au pierdut, ca intensitate. Îmi aduc aminte că ediția a doua a fost mai restrânsă și tot s-a diluat.

Oamenii. Boema Iașului

Pentru mine, Iașul înseamnă în primul rând oameni. Oameni pe care i-am cunoscut, oameni cu care am interacționat, oameni din diverse domenii, oameni care nu erau neapărat ieșeni, dar care făceau ceva pentru Iași. Am cunoscut boema ieșeană din vremea respectivă. Erau Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Dorin Spineanu. Și erau mai mulți, adică, în special vara, după ce plecau studenții, dacă ieșeai seara prin Piața Unirii, aveai șansa să-l vezi pe Petrică Ciubotaru la un pahar de vin.

Iașul cenușiu dinainte de ’90 — lacto-barul, Corso și ștrandul de la Palat

Până în 1990, Iașul era destul de cenușiu. Din ce îmi aduc eu aminte, era unul dintre puținele orașe unde pâinea era la liber. Și țin minte că seara, când mergeai la gară, sau veneai de la gară, vedeai o mulțime de oameni care stăteau cu sacoșele la coadă la pâine. Se lua pâine pe rupte, veneau din afara Iașului. Tot de atunci îmi amintesc lacto-barul de pe Independenței, unde e PIM acum, cred, din fața Medicinii, unde se mânca foarte bine. Am prins și lacto-barul de la fundație, unde e acum Biblioteca de Filosofie. Era restaurantul Iașul, de pe Lăpușneanu, cu terasa lui nemaipomenită, Corso. Era și ștrandul de la Palat, din vale, cu grădina lui. Mai mergeam din când în când. Mai era după aceea Agronomia. Acolo era practic oraș în oraș.

După 90 a fost perioada romantică, vremea ”borcanelor” din Tudor, manifestări peste manifestări. Eram foarte activ. Nu eram un tocilar. Eram foarte atent la curs. Se puneau întrebări. Erau mai multe metode prin care să-ți fixezi anumite cunoștințe.

Iașul s-a dezvoltat foarte mult pe orizontală. Apariția Palasului, fără doar și poate, a dus la o modificare dramatică și în viața socială și în ce vrei. Este un alt nivel. Dacă ar fi să stau în alt oraș mare de la noi, ipotetic vorbind, cred că Brașov ar fi o alegere. Și spun asta în primul rând pentru calitatea aerului, care e mult mai bună decât restul. Restul te omoară.

Am vrut să plec din țară în 1990. Pentru că mă gândeam că era o deschidere atunci și era mult mai ușor de plecat. Relativ ușor. Dar, după ce am intrat la facultate, mi-am luat gândul de la a mai pleca.

Iașul e sexi

Iașul este un oraș sexy, un oraș tânăr, un oraș frumos, cu oameni frumoși. Cum spunea și poezia, „se întrec în grații fetele și trandafirii“. Atrage valori din alte părți. În fine. Manifestări? Să nu uităm Filit-ul, care mi se pare o chestie foarte faină, chiar identitară, SFR-ul, Serile filmului românesc, care iarăși încep să se impună. Ai ce să vezi în Iași. Bine, dacă ai timp pentru așa ceva.

Îmi place că s-au revigorat niște lucruri care meritau revigorate. Cum e Bolta rece. Îmi place ce s-a făcut la Palat și mai cu seamă după ce s-a restaurat și a fost pus în valoare. Îmi place că a ieșit Opera în oraș și au deschiderea stagiunii cu spectacolul deja tradițional, care este foarte fain. Nu agreez neapărat Revelionul în stradă și nici locurile de artificii, dar au hazul lor, probabil, pentru alte servențe de public.

Unde aș duce un musafir prin Iași, dacă aș avea o zi la dispoziție

Aici, mă folosesc de experiența mea de, hai să spunem, ghid.
Am avut ocazia să umblu cu un ghid adevărat, cu domnul Mitican și cu profesorul Caproșu, regretatul profesor Caproșu, într-un periplu prin Iași. Chiar se dorea să se facă o documentare, mă rog, un material mai amplu de prezentare a Iașului din punctul ăsta de vedere. Și țin minte că, oriunde mergeam, trebuia să ne oprim, în unele zone din 50 în 50 de metri: aici a fost aia, aici a fost aia, acolo este, acolo va fi, acolo nu știu ce. Adică Iașul, la momentul ăsta, dacă e să o luăm la rigoare istorică, are o bogăție de puncte de interes. Că nu sunt fructificate, sau că urbanismul nu e bine pus la punct, asta e altă treabă.

Iașul poate fi văzut pe o axă, din vârful Copoului până sus în Bucium la Releu. Cobori frumușel din Copou. Ai prima universitate, agronomia, cu complexul, cu Parcul Expoziției, cu Parcul Copou, cu teiul lui Eminescu. Cobori mai la vale la Cuza. Ai ajuns la Fundație, bibliotecă, Palatul Copiilor. Poți să te duci apoi pe Lăpușneanu și acolo ai ce vedea, locul în care se va reconstrui Bragadirul, Corso, galeriile și atelierele artiștilor, cinema Republica, Traianul, unde ai terasele respective. Ajungi în Piața Unirii, după părerea mea, cam comunistoidă, dar asta-i piesa. Te duci de acolo, ai axa spre Palat, cu Mitropolia, Mitropolia veche, ai Teatrul Național, ai Trei Ierarhi și, evident, Palatul și tot ce înseamnă el. Cobori apoi spre Podu Roș, de unde o iei pe Splai, cu toate facultățile. Ai face o oprire în Tudor, pentru că și Tudorul are hazul lui. Aici era studențimea de pe vremuri. Era fabrica de bere…

Brandingul Iașului. Povestea Groningenului.

Ce nu-mi place la Iași e că nu știe să se prezinte. Că e capitală, necapitală, trâmbițat peste tot, că este așa și pe dincolo, dar rămâne numai cu trâmbița. Nu e nimic în spate ca elemente care să atragă, într-adevăr. Nu că n-ai ce prezenta, ci cum se prezintă, maniera în care se prezintă. Ai ce prezenta.

De exemplu, la un moment dat, erau în circulație vreo 2-3 identități pentru Iași. Un logo pentru o populație trebuie să spună o poveste, trebuie să spună ceva. Logotipul ăla cu litere groșate, care acum este promovat, este o chestie mișto. El, în sine, dacă te uiți așa, e o chestie bold și cam atâta. Dar îți oferă containerul în care tu poți să pui povestea. Identitatea vizuală.

Dacă e să vorbim de etichete, de atribute ale orașului, Iașul este universitar, este cultură, este tehnologie. Dar ce vreau să spun este altceva.

Uite, de exemplu, în 1994 am fost în Groningen. Și când am ajuns acolo la Parlamentul local, ne-au băgat într-o sală și ne-au dat un film de prezentare. Eu nu știu dacă Iașul are un film de prezentare. Ne-au băgat acolo în sală și a început filmul. Cu ce crezi că a început filmul? Cu un ceas deșteptător. Și nu se spune absolut nimic. Ceasul ăla deșteptător începe să sune într-un anume fel, o mână somnoroasă care se întinde să-l dea jos, și un tip care se trezește brusc într-un pat plin cu partituri. Avea repetiție la o oră fixată și el dormise ca purcelul peste limita admisă. Își pune o rufă pe el, nu știu ce, ia contrabasul, se urcă pe bicicletă și o ia dintr-un capăt al orașului până în celălalt capăt, unde trebuia să aibă loc repetiția. Și pe tot traseul pe unde mergea, bine, vedeai clădirea cu tare, locul cutare, și tot așa, parcurge cu bicicleta prin tot Groningenul și, într-un final, lasă bicicleta la intrarea în clădirea unde trebuia să ajungă, intră, cântă, dirijorul, tatatata, cântă aria pe care o avea de cântat și când iese afară, găsește bicicleta și biletul de amendă, că a lăsat-o unde nu trebuie. Și se termină filmul.Totul era undeva la 10 minute. O chestie foarte fain prezentată. Și mă gândeam la Iași.

Ce-ar putea fi la Iași, de exemplu? O cameră de cămin cu patru vlăjgani, în care unul vine după o beție și vrea să se dreagă, și se duce… și-i prezinți toate cărciumile, altul vrea să meargă la bibliotecă și-i prezinți toată cultura, altul vrea să învețe și te duci pe la universități. Și pe unul care nu vrea să facă nimic îl duci să se plimbe la o promenadă.

Aș face un organism, de exemplu, la nivel de municipalitate, în care să ai un art director bun, niște parteneri care să asigure execuția foarte bună, și un grup de discuții pe care să îl creezi, să fie din mai multe domenii, și care să se întâlnească ocazional pentru elaborarea de materiale, dar jucând o singură identitate, nu șapte. Adică, ai identitatea oficială, care este cu stemă, cu heraldică, cu tralala, dar ai identitatea turistică, asta este cea mai bună, interfața turistică, interfața către țară, practic, către public, pe care, odată ce ai conturat-o, o duci mai departe. Eu așa văd.