poveștile ieșenilor

Când m-am născut, în 1984, aveam 900 de grame. Eram cât o sticlă de ulei, povestește mama. Am fost ținută în incubator. Sora mea geamănă a murit la câteva zile după naștere. Mai am un frate, mai mare cu 4 ani.

Copilăria în Păcurari cu pătura în fața blocului și hăinuțe pentru păpuși

Am copilărit în Păcurari, în zona Moara de Foc. Este acolo un bloc turn cu balcoane verzi. De acolo ne-am mutat, mai târziu, spre sfârșitul liceului, pe Sărărie.

Copilăria mi-am petrecut-o cu pătura în fața blocului și cu păpuși. Îmi plăcea maxim să fac hăinuțe. Îi tăiam mamei materialul de la o bluză sau de la diverse lucruri ca să iau elasticul.

La grădiniță

Toată copilăria mea am făcut sport. De când mă știu, am făcut sport: tenis de masă, tenis de câmp, scrimă, tir cu arcul, volei. Părinții m-au încurajat.

Miss Popularitate, contabilitatea și masterul

Am absolvit Liceul Economic nr. 2, unde am terminat specialitatea contabilitate. Noroc de Facebook, că mai păstrez relațiile cu unii și cu alții dintre foștii mei colegi de liceu. Am și profesori cu care țin legătura. A fost foarte interesant și foarte frumos în liceu. Am câștigat și titlul de Miss Popularitate. Dar am participat și la alte concursuri, la Henri Coandă. Am fost un copil care a învățat. Nu am excelat, cred că a fost și noroc și câte un pic din fiecare.

Miss Popularitate

Am făcut apoi contabilitate la Universitatea Al. I. CUZA și un master în managementul resurselor. Inițial am vrut să fac medicină veterinară. Sunt înnebunită după animale. Dar mi-a zis cineva și m-a convins că nu e bine, că ai să vezi, că nu o să-ți placă. Acum nu-mi pare rău, dar atunci m-am tot gândit, m-am răzgândit, am zis că poate…

Marocul, Sahara și anul pierdut

Facultatea a fost foarte frumoasă. Am pierdut un an pentru că m-am îndrăgostit și am plecat într-o excursie cu iubitul, care este actualul soț. Am plecat până în Maroc, în timpul sesiunii, unde am stat o lună și jumătate.

A fost cea mai frumoasă experiență pe care am avut-o din toate țările pe care le-am vizitat. Am trecut și prin Spania și prin Portugalia, dar Marocul mi s-a părut cel mai frumos. Îmi plac sălbăticia și aglomerația, îmi place partea asta de… nu de țigăneală, ci pur și simplu viața pe care o au alții în comparație cu noi, care suntem mai educați, mai calculați. Cum, de asemenea, îmi place și Istanbul, că este la fel de aglomerat.

În Maroc, am ajuns până în deșertul Sahara. Am stat acolo în jur de trei-patru zile, de unde ne-am întors spre casă, după ce am anunțat părinții că mai avem nevoie de bani, că nu ne ajung. Că noi am zis că plecăm pentru trei săptămâni și am stat o lună și jumătate.

Spre contabilitate m-am dus sub influența părinților. Totul a pornit de acolo. Pentru că amândoi părinții au terminat contabilitatea. Lucrând foarte mult cu mama în timpul liceului (mama avea o firmă de contabilitate) și ajutându-o, vrând-nevrând am învățat. Mi-arăta, uite, fă așa…

Știam că nu-mi place. Dar nici nu-mi descoperisem o altă latură, la care să spun, Dumnezeule, asta vreau să urmez, asta este pentru mine. Cum a fost, de altfel, și faptul că am vrut să merg spre medicină veterinară. Mergeam pe ideea că dacă îți place un câine, o pisică, înseamnă că ești bună. Dar nu a fost așa.

”Eu îți voi lua locul”

Părinții, economiști amândoi, au ocupat diverse posturi de conducere, mama la Direcția Județeană pentru Tineret și Sport, de unde și legătura mea cu sportul, iar tata a fost director aici (Stațiunea Balneară Nicolina). După ce a ieșit la pensie, a venit altcineva director și după aia am avut șansa să ajung eu.

Țin minte că atunci când eram mică, veneam aici la tată la serviciu. Eram de înălțimea biroului și țin minte și în ziua de astăzi cum am intrat la el în birou și i-am zis la un moment dat: eu îți voi lua locul. Eram un copil. Cred că a fost dorința asta nespus de mare ca și eu, la rândul meu, să ajut oameni.

Căsnicia la 24, doi băieți și 17 ani împreună

Părinții sunt la pensie, dar mama lucrează în continuare. Acum nu mai am timp efectiv să o ajut, pentru că am și doi băieți. Cel mare care a terminat clasa a opta, are 15 ani. Celălalt are 9 ani. M-am măritat la 24 de ani. Primul copil l-am făcut la 26 și mi se părea că sunt așa de bătrână.

Tocmai am făcut 17 ani de căsnicie. Soțul are un serviciu auto. Mulți ani am fost prieteni. Ne știam de foarte mulți ani. La vreo 4 ani după ce am oficializat oarecum relația, m-a cerut de soție, dar ne știam dinainte, din timpul liceului. Nu am fost colegi, ne-am cunoscut prin prieteni comuni.

De la 17 ani, până în 2012 când am născut primul copil, am lucrat la diverse fundații, asociații, tot pe partea de contabilitate. După aia am ajuns aici, la Stațiune, ca economist și am crescut până la poziția de șef contabil. Doar că vechea directoare a rămas însărcinată și atunci mi s-a oferit șansa de a activa pe postul de director. Inițial a fost un interimat de 9 luni, după care am avut șansa să obțin postul de director.

Din 6 mai 2022 sunt pe post. Am avut un mandat de 4 ani și anul ăsta am avut concurs și am obținut unul nou. La noi concursul se dă în felul următor. Se depune un plan de management la București. Noi aparținem de Casa Națională de Pensii Publice. Pe lângă planul de management, au mai fost probe scrise la sediul central din București. Apoi se votează în Consiliul de Administrație.

Parcul, sfințirea și Mitropolitul Teofan

Din momentul în care am obținut funcția de director pe un mandat de patru ani, am spus în felul următor: vreau să creez aici, în stațiunea Nicolina, și un colț de rai pentru pacienți. Pentru că degeaba oferi cazare, mâncare bună, tratament, aparatură de ultimă generație, dacă nu există și acea zonă de recreere în care ei să stea să povestească, să își spună oful unul altuia. Și atunci am depus o solicitare la primărie în care mi-am argumentat punctul de vedere.

Am avut noroc de înțelegere, iar în aprilie 2023 s-a terminat tot parcul cu asfalt, sistem de irigații, iluminat, alei, flori, absolut totul. Dar sentimentul pe care îl aveam în momentul respectiv era că mai lipsește ceva. Era foarte frumos. Nemaipomenit de frumos. Dar lipsea ceva. Și atunci am zis că acel lucru care lipsește stațiunii e o sfințire. Nu se făcuse sfințire în această unitate de peste 40 de ani.

Și atunci am stabilit să fac sfințirea parcului, doar că am vrut să fie mai cu ștaif, cum îmi place mie să zic. Am vrut să vină Prea Sfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei. Și s-a realizat.

”De ce mai veniți, dacă nu vă place?”

Am contact cu mulți oameni și vreau să știu că pacienții sunt foarte mulțumiți. Sunt 150 de oameni în hotel, plus încă vreo 150 pe ambulatoriu. Sunt mulți care vin cu bilete gratuite și unii au ajuns la concluzia că doar ei au drepturi. Noi ceilalți nu. Dar căutăm să le oferim cât mai multe, să-i înțelegem pe cât posibil, să le facem toate mofturile.

Am avut un domn care venea constant la noi și era tot timpul nemulțumit. L-am întrebat, de ce mai veniți, dacă nu vă place? Nu, că el vine. La un moment dat te simți neputincioasă și te întrebi cu ce ai greșit atât de mult. Și din acest motiv mai ai nevoie la un moment dat și de o rugăciune.

Din momentul în care se închide activitatea aici, cum este anul acesta din 22 decembrie până anul următor, când dăm drumul din nou, februarie, martie, depinde când se face bugetul, cum se împart biletele, sunt într-o suferință continuă. Pentru că nu-l văd pe acel bunic care are nevoie să-l ajut să-și pună internetul pe telefon, pe acel bunic care vine cu o floare în mână. Contactul cu oamenii mă încarcă.

Poate faptul că am contact aici cu oameni mai în vârstă mă face să știu să gestionez altfel lucrurile când stau de vorbă cu unul mai tânăr, cu unul mai în vârstă, cu un om poate mai învățat, mai înțelept decât mine. Asta este un avantaj. Nu trebuie să fac diferență între cel tânăr și cel în vârstă, între unul cu școală și unul fără școală. Trebuie să fiu om înainte de toate.

Cel mic își face de mâncare de la 7 ani

Ca părinte, trebuie să știi să gestionezi timpul copiilor pe calculator, telefon și așa mai departe.

L-am trimis pe unul dintre copii la canto. A făcut o lună de zile. Nu i-a mai plăcut. A vrut să facă scrimă. L-am trimis la scrimă. Nu i-a mai plăcut. Așa au procedat și părinții mei cu mine.

Când eu am vrut ceva, părinții mei au investit în mine și mi-au dat șansa să găsesc acel imbold de care aveam nevoie. Și eu investesc tot ce este mai bun și mai frumos în copiii mei. Băiatul cel mare a terminat clasa a opta cu media 9,61 la Garabet Ibrăileanu și a intrat în acest an la Eminescu pe științe naturii cu media 9,40.

Nu știu ce o să fie anul ăsta. Dacă mă sună, știi, nu vreau să mă duc astăzi la școală, te superi? Nu mă supăr. Dar cu condiții. Pentru a doua zi îți faci toate temele, te duci cu lecții învățate. Însă o face din proprie inițiativă. Nu mă duc să trag de el. Nu mă duc să-i spun: nu te duci la Palas, că nu știu ce n-ai făcut. În schimb, te-ai trezit dimineața, ți-ai făcut toate ce ai de făcut, ți-ai făcut patul. Trebuie să fie curat în casă, în ordine. Ai mâncat, speli farfuria. Cel mic, la 9 ani, își face de mâncare. De la 7 ani își face de mâncare. Am foarte mare încredere în ei. Ei știu, în caz de ceva, unde pot să pună mâna, de unde să ia, pe cine să sune.

Bomboanele bunicului

Îmi place să merg la meciurile cu Poli Iași. Sunt microbistă. Sunt atrasă de partea asta sălbatică. Îmi place agitația. Îmi place muzica tare. Îmi place să am mulți oameni în jurul meu. Îmi plac petrecerile. Mă încarcă cu energie. Așa sunt. Dintotdeauna am fost așa.

În Iași, merg foarte mult pe zona Ștefan cel Mare, în centru, care acum este foarte frumoasă. În copilărie mergeam foarte mult și în Grădina Botanică, pentru că eram foarte aproape. Mergeam prin spate, pe la Amfiteatru, apa minerală. Acolo, în spatele Grădinii Botanice, în partea stângă, pe Crucea Roșie, stăteau bunicii.

Era un deal, și acum îl văd pe bunicul care venea cu bomboane de la o cofetărie, cum urca dealul cu sacoșele. Partea asta mi-o amintesc, pentru că mergeam cu părinții foarte mult la așa-zisele grătare, la lac în spatele Grădinii. Și unii făceau baie, alții nu; cei care erau mai curajoși se scăldau. Țin minte, eram cu pătura, cu vecina de sus, cu vecina de jos.

Înmormântările văzute de la etajul nouă

Păcurariul era un cartier mai tânăr, un cartier nou, dar, ce țin minte, stând la etajul nouă, mă trimitea mama să fac cumpărături și era groaznic când se strica liftul. Și dacă se mai întâmpla să nu fie nici curent pe casa scării, să urci și să cobori de la etajul nouă, era foarte straniu. Că, na, deși știai vecinii din bloc, mai auzi o pocnitură, mai auzi o bubuitură. Mi-era frică să urc și să cobor scările pe întuneric. Și nu era ca acum să ai telefoane. Și mi-era tot timpul frică să ies pe balcon la etajul nouă.

Am văzut atâtea înmormântări, le vedeam de sus. Balconul era înspre bulevardul principal. Foarte multe înmormântări am văzut, care cu mașini, care cu căruță, cu plânsete, se aruncau bani pe stradă. Așa au fost vremurile.

Sărărie, mutarea în altă lume

Din momentul în care m-am mutat în Sărărie, parcă am trecut într-o altă lume. Era zona Copoului, zonă elegantă, parcul Copou, Universitatea… A fost un impact foarte mare și vizual pentru un copil ca mine pe vremea aia, pentru că ne-am mutat de la etajul nouă la casă. Cred că prin clasa a 11-a ne-am mutat. Acum tot în zonă stau, tot pe Sărărie.

E foarte frumoasă zona, iar acum, pentru mine, ca părinte, este un avantaj foarte mare. Părinții mei sunt foarte aproape și pot să le fiu și eu la rândul meu de folos, așa cum ei mi-au fost mie. Și soacra mea stă tot în zonă, ea e dintotdeauna acolo. În plus, ai magazine lângă, ai un parc unde poți să te plimbi, ai spitale alături. E o zonă liniștită.

Ies cu soțul la plimbare. Am trecut de momentul în care copiii ieșeau cu noi. Ies cu soțul, ne plimbăm pur și simplu. Ieșim din casă, apoi pe Copou la vale, până în zona Mitropoliei. Ne uităm stânga-dreapta, ne oprim la o înghețată, la un suc.

Iașul meu cu bune și rele

Îmi place mult să merg și la spectacole, la festivaluri, unde primesc invitații. Dacă sunt invitată undeva, la o lansare de carte, la un concert, merg. Nu spun nu. Îmi place să merg la Mitropolie. E momentul meu de încărcare. În vacanțe, îmi place mai mult la munte decât la mare. Mă încarc cu mai multă energie.

Nu știu dacă aș putea schimba orașul Iași pentru un alt oraș din țară. Poate din cauza că e verde, poate și din cauza că am părinții și o soacră aici. Am puține neamuri în altă parte, în străinătate. Mai am o mătușă și un unchi în zona Pașcaniului, doar atât. Bunicii de pe mamă erau din zonă.

Mi s-a oferit posibilitatea de a merge în altă parte sau de a merge în străinătate să lucrez. Dar nu pot. Sunt prea atașată de părinți. Părinții mi-au fost foarte mult alături.

Nu-mi place în Iași că e prea aglomerat. Toată lumea este într-o continuă alergătură și nu știm să ne mai uităm unul la celălalt. Indiferent că te urci în mașină și ai pe cineva în dreapta sau că te urci în tramvai, toată lumea stă cu telefonul în mână. Nu ne mai privim în ochi. Asta mă deranjează. Și faptul că am ajuns să ne îmbrăcăm foarte sobru. Când își pune cineva o haină colorată, transmite o energie, o bunătate.

La banchetul de clasa a opta, 90% dintre fete erau îmbrăcate în negru. Le-am întrebat, sunteți în doliu? Dacă tu la 15 ani te îmbraci așa, în culoarea asta atât de sobră, unul de 70, cum ar trebui să se îmbrace? Eu trebuie să transmit o energie pozitivă. Chiar dacă, poate mi-e greu în ziua respectivă.

Scopul meu în viață e de a ajuta oamenii

Suntem prea răi. Sau devenim din ce în ce mai răi. Toată lumea aleargă după funcții, după putere și uită să fie om. Dacă facem un bine, vrem să primim ceva. Dar de ce trebuie să primim? Poate din cauza că s-a comprimat foarte tare timpul și ni se pare că nu ne mai ajunge.

În copilărie, nu mi-aduc aminte ca timpul să fi trecut atât de repede. Acum, din momentul în care te-ai trezit la ora șase și ajungi acasă la ora cinci, șase după-amiază, nu mai apuci să te bucuri de altceva. Ajungi acasă, faci temele cu copiii, îi speli, le dai să mănânce. S-a făcut dimineață. Iar te duci la serviciu, iar o iei de la capăt. Nu mai ajungi să construiești nimic în ziua de azi. Ori ziua era mai lungă, ori faptul că eram copil și nu conștientizam…

Nu am un model în viață. Îmi place să fiu eu, nu-mi place să mă iau după alții. Nu-mi place să țin cont dacă cineva spune, vai, ar trebui să vă îmbrăcați așa sau să faceți așa.

Eu, când ies din casă, pe ușă, trebuie să fiu un exemplu, din respect pentru cei cu care mă întâlnesc. Eu am un scop. Acela de a ajuta oameni. Pentru că răul se face ușor.