Sunt născut la Bacău pe 6 aprilie 1987. Bacău, un oraș extraordinar de frumos, de altfel, de care, în momentul de față, sincer, nu prea îmi mai este dor. Nu mă mai regăsesc acolo, nu m-aș mai vedea întors acolo.
Prima parte a vieții am petrecut-o undeva într-o zonă centrală a Bacăului. În Orizont. A fost o copilărie foarte frumoasă acolo. Viață de bloc. Aveam în fața blocului o grădină mare și copii cu care ne jucam în fiecare seară. Ne întorceam în casă la zece seara, extenuați.
Sărbătorile erau foarte faine, că aveam foarte mulți prieteni, cunoștințe și rude care veneau la noi; casa era plină aproape tot timpul. Mama gătea tot timpul, ne făcea niște mâncăruri extraordinare. De mic am fost cu burticul mai masiv, dar asta până în momentul în care părinții mei s-au gândit să mă dea la tenis. Tenis de câmp, la vârsta de șase ani, la club Asco în Bacău. Tenis de performanță.
Tenisul
Când aveam școală, făceam un antrenament pe zi după-amiază, inclusiv în weekend, iar în vacanța de vară, două antrenamente pe zi.
Joc tenis și acum, așa, de hobby, și simt aceeași intensitate pe care o simțeam atunci când mergeam în competiții.
Tatăl meu mă ducea tot timpul, împreună cu antrenorul, în toată țara. Aveam competiții, concursuri. Eram la un nivel avansat. La categoria 8-10 ani, am ajuns locul 2 pe țară, deci eram destul de competitiv. Probabil și pentru că eram destul de masiv, înalt, nu gras. Te ajută mult statura în tenis.
În școala generală am fost, cred că soția mea acum ar râde, dar am fost unul dintre cei mai cuminți copilași de pe acolo. Până am ajuns la liceu, că după aia s-a mai întâmplat să mai deviez un pic. În liceu intervine alt tip de anturaj. Am făcut liceul Anghel Saligny.
Casa din Valea Budului
Când aveam șapte ani, tatăl meu a făcut o casă la ieșirea din Bacău, în Valea Budului. Era deja după Revoluție. Mama nu lucra. Lucrase ca arhitect cât am fost eu foarte mic, după aia s-a ocupat strict de noi. Tatăl meu nu a fost angajat, s-a ocupat de afaceri. Când aveam 10-12 ani, el vindea televizoare din afară, cu tub catodic. Avea magazin.
Înainte de asta, cât eu eram mic, a avut un bar sub peronul gării din Bacău. Aducea din afară casete video și punea să ruleze un film la televizorul din bar. Unii pierdeau trenul, dar nu aveau o problemă cu asta, pentru că stăteau până se termina filmul. Oamenii erau fascinați, erau filmele alea vechi: Ploșnițele, Muzeul figurilor de ceară. Era o strategie foarte bună, involuntar, să-i țină pe oameni la film, că îi făceau și consumație.
După aia, câștigând bine, a făcut casa din Valea Budului. A fost foarte fain acolo, ne-a creat toate condițiile. A făcut și o piscină. La apartament fusese plin de prieteni, la casă era cam tot timpul full. Veneau din Iași, că avem foarte multe rude din Iași, veneau de sărbători, vara, de Crăciun, de Revelion. Cel puțin vara, la piscină, era nebunie.
Eram cu fratele meu toată ziua în piscina aia, nu făceam altceva, și jos aveam o râpă la limita proprietății. Coboram, era un pârâu. Mergeam cu copiii prietenilor și cu verișori pe câmp, alergam, ne jucam, ne întorceam la piscină, mâncam. A fost o perioadă foarte, foarte faină.
Osul cartilaginos
În paralel, făceam și tenis. Până la vârsta de 14 ani, când a sesizat antrenorul meu că eu nu doar alergam pe vârful picioarelor, ci și mergeam la fel. Și-a dat seama că e o problemă, că nu e ok. Și atunci i-a spus lui taică-meu: băi, dar vezi că are ceva la picior.
M-a întrebat taică-meu: te doare ceva? Nu, n-am nimic. Nu-i ziceam. Până la urmă, când am văzut că insistă, i-am zis: da, mă dor călcâiele când calc. Și eram pe val, chiar eram pe val. Bine, cam de la 17-18 începe tenisul adevărat.
M-aș fi dus destul de tare, dar când m-am dus la doctor și mi-au făcut un control la călcâi, osul era cartilaginos, nu era osificat. A fost necesară o pauză de un an de zile. Și atunci am început să plâng, eram foarte supărat, pentru că era aproape imposibil să recuperez în condițiile în care făceam două antrenamente pe zi în vacanța de vară și unul în timpul școlii. Un an de pauză înseamnă foarte mult.
Apoi am dat și eu de liniște, de odihnă, că nu mai era la fel de intensă viața mea fără antrenamente. M-am obișnuit cu ideea, am trecut peste, dar nici n-am mai pus mâna pe rachetă până acum vreo trei ani și jumătate, cred. Doar așa, o dată sau de două ori.
Liceul
A venit adolescența, am început liceul. Mai chiuleam, dar în limita bunului simț. Eram super decent, că în perioada aia nu exista ce se întâmplă acum. Pe mine mă sperie ce aud și ce văd. Noi știam de frica profesorilor, știam că dacă profesorul îi spune părinților mei, părinții mei nu vin să se certe cu profesorul că mi-a pus mie patru. Dimpotrivă, mi-o luam eu.
Mi-amintesc când intra profesoara de fizică, o femeie pe care n-am s-o uit toată viața mea, era bătrână, slabă, și când intra în clasă și trântea catalogul pe catedră, îți sărea inima din piept. Nici nu mă mai puteam concentra la ceva. Îți punea doi și începeai să plângi acolo în tine, că ferească Dumnezeu să mai spui ceva acasă.
La vârsta de 12 ani ne-am mutat din nou la apartament. Pentru că, alor mei, le era peste mână și cu mine, și cu fratele meu: du-te, ia-l pe unul la școală, du-l pe celălalt la antrenament. Erau cam 20 km până în oraș și zi de zi făceau câte 6-8 drumuri. Taică-meu mergându-i bine, și-au luat un Ford Probe și toată lumea întorcea capul după mașinuța aia. Când am împlinit 18 ani și jumătate, părinții mei mi-au cumpărat un Opel Astra Bertone decapotabil, o mașinuță care era senzație la momentul respectiv. Era din 2002, vorbim de 2006, și mai era una singură în tot Bacăul.
În acel apartament am stat până pe la 20 de ani. La 18 sau 19 ani venisem în Iași la facultate și încă eram la apartament. După aia, iar au făcut o casă, la Săucești, Bogdan Vodă, pe-acolo.
Studis-ul și aventurile studenției
Am intrat la FEEA. Facultatea pe care am început-o a fost o cu totul altă etapă față de tot ce a fost până atunci. Îmi amintesc că aveam o iubită în Bacău și ne-am zis, băi, nu cred că o să funcționeze.
În Iași, nu mai știu cum, prin cine, cred că printr-o rudă de aici din Iași, am ajuns la Studis. Studis-ul, cămin studențesc privat tip hotel, undeva pe lângă poliția municipală. Mi-aduc aminte că m-a dus mama în prima zi acolo și eram crispat, nu știam ce se întâmplă, aveam și emoții. Era ceva nou, etapa asta nouă în care trebuia să stai singur acolo.
Nu mai dormisem niciodată atât de mult timp departe de acasă. Ruptura a venit greu. Dar m-am adaptat repede. Eram vorbăreț de felul meu, mi-a plăcut tot timpul socializarea, să stau de vorbă cu oamenii, să interacționez.
Studis-ul era un fel de apartament cu o bucătărie comună, o baie cu duș separat și două camere. Stăteam câte doi în fiecare. Prima seară, ne-am cunoscut, am pus să bem o bere, am stat de vorbă și nu mi-a luat mai mult de o oră și jumătate să mă acomodez. Mă simțeam deja în largul meu. Ceilalți, văzând asta, s-au relaxat și ei. Am stat până la 5 dimineața.
Am stat trei ani acolo, n-am reușit să termin facultatea, pentru că n-am fost serios. Eram unul dintre cei mai nebuni din tot Studis-ul. Administratoarea, cred că a îmbătrânit 20 de ani cu mine. Dacă nu în fiecare seară, la două-trei zile, făceam petreceri. Ușa la mine era deschisă tot timpul. Portarul mai spunea câte ceva, iar administratoarea se plângea că ceilalți nu pot dormi, nu pot învăța. Pentru noi nu era asta prioritatea.
Dosarul meu din arhiva Studis-ului era plin de preavize de exmatriculare. La sfârșitul fiecărui an, administratoarea îmi spunea că nu mă mai primește. Dar înainte de începerea anului următor, mă duceam cu ciocolată, cu flori, cu lugu-lugu. Ultimul avertisment fusese: dacă se mai întâmplă ceva, ești dat afară definitiv.
Aveam și activitățile noastre de noapte, pe care le numeam bântuială. Căutam pe net case, conace, mănăstiri abandonate de zeci de ani. Ne urcam la zece noaptea în mașini, eram uneori 8-9 mașini pline de oameni, fete, băieți, și mergeam acolo. Care intra, care nu. Ne speriam unii pe alții. Iarna, la fel. Am ajuns și la Vatra Dornei, la zece-unsprezece noaptea, patru-cinci mașini. Ne-am dat cu sacii pe zăpadă o oră și ne-am întors.
Administratoarea le spunea bobocilor că este unul Podean la etajul 4 și că, dacă intră în contact cu el, riscă să fie exmatriculați instant. Asta îi făcea, bineînțeles, să vină cu și mai multă curiozitate. Apărea câte un cap pe ușa deschisă: mi-au zis că tu ești Podeanu. Da. Mi-au zis să nu vorbesc cu tine. Hai, bea o bere.
Între timp am cunoscut-o și pe viitoarea mea soție, Andreea. Ea era din Botoșani, se nimerise și ea la Studis. Inițial nu i-am plăcut deloc, eram golănașul.
Îmi amintesc că odată, după o petrecere în camera mea, unde era dezastru și nu doar în cameră, ci și pe hol, a venit administratoarea și a sunat-o pe mama. Eu nu am putut să dorm în camera aceea și m-am dus să dorm la Andreea. Dimineața la 8, îmi sună telefonul. Era mama. Ce faci? Dorm. Dar unde ești? La hotel, la Studis. Dar unde în hotel? Și atunci mi-a sărit totul din cap, eram în camera ei. M-am ridicat, îmi tremurau picioarele, m-am dus cu pași mici spre camera mea, de pe același etaj. Ușa era deschisă. Am intrat, m-am uitat… N-am recunoscut-o. Era lună. Andreea nu putuse să doarmă toată noaptea și se apucase să facă curățenie de la 5-6 dimineața. Când am intrat și am văzut cât era de curată camera, am prins curaj: am convins-o pe mama că n-am făcut mare lucru și pe administratoare să treacă cu vederea.
Acea curățenie a fost hotărâtoare. Gestul acela m-a impresionat enorm. Asta a fost, de fapt, începutul.
Viața în doi și Franța
Ne-am mutat la apartament împreună. Am lucrat amândoi la Transilvania Import Export, unde unchiul ei era director regional și soacra mea, directoare la filiala din Botoșani. Eu eram agent de vânzări, cu un Matiz și un teritoriu. Ne descurcam greu, eram cheltuitori amândoi, iar banii trimiși de părinți nu ajungeau niciodată.
Ai mei au luat decizia pentru mine: du-te în Franța, câștigă mai mulți bani, vino cu ceva acasă. O verișoară de-a mea stătea la Paris, soțul ei avea o mică firmă de construcții și amenajări interioare. M-am dus, fără nicio experiență. Îmi explica el cum să pun un bolțar, să dau cu gletul, dar nu mă pricepeam deloc. Căram, duceam scule. Ne trezeam la 4 și jumătate dimineața, pentru că în Paris trebuia să pleci devreme din cauza traficului. Plecam spre casă la 6 seara, după ce înghițeam câte un kilogram de praf, eu fiind și alergic.
Salariile nu erau pe măsura efortului fizic. Vorbeam în fiecare seară cu ai mei și cu Andreea. Relația noastră era sudată, trecuse prin multe cu mine. La un moment dat n-am mai suportat distanța. Ea a luat decizia să-mi facă o surpriză și să vină. Îmi spusese că trimite un pachet, ceva de genul ăsta. Eram în living cu verișorii mei când am văzut-o dintr-o dată în ușă. N-am putut să cred. M-am bucurat enorm.
A stat o perioadă cu mine. Eram mulți într-un apartament mic, au apărut discuții, ea nu lucra, nu avea ce să facă, eu plecam de dimineață. Am hotărât să ne întoarcem.
Cererea în căsătorie
Eram pe Champs-Élysées cu Andreea și cu verișoarele mele, la plimbare. Am complotat cu ele să cumpăr un inel fără ca ea să vadă. Au intrat la Swarovski, mi-au trimis poze, am ales, le-am dat bani. Mergeam spre Roata Parisului. Mi-au dat inelul discret, l-am pus în buzunar. Am urcat în roată, ea filma. Undeva în cel mai înalt punct, am scos inelul. Eram atât de emoționat că nu mai știu exact ce am spus. Soacra mea a aflat imediat, Andreea a sunat-o de îndată. Ce fraieră ești, i-a zis soacra mea, nu ți-ai dat seama că te-a urcat sus ca să n-ai altă opțiune? A început să plouă după aceea. A fost o zi foarte frumoasă.
Întoarcerea cu Daewoo-ul
Trebuia să ne întoarcem acasă. Am găsit un Daewoo Cielo cu volan pe dreapta, motor 2.0 benzină, automată. L-am cumpărat cu 500 de euro de la un tip pe care îl cunoscusem pe șantier. Actele erau două foi printate, atât. Nu m-a deranjat.
Cu o seară înainte de a pleca, nașul meu, pe care îl cunoscusem tot acolo, în Paris, a chemat un mecanic să se uite la mașină. Mecanicul a constatat că folia de vibrochem, roata pe care stă cureaua de distribuție, era prinsă cu jumătate în exterior. Mi-a spus că nu ies din Paris cu mașina aia, darămite să ajung în România. Au încercat să găsească o piesă de schimb, n-au găsit. Nașul mi-a dat un sfat: ia o curea de rezervă și o șurubelniță, dacă rămâi fără pompă de apă, ești terminat.
Nașul nu a vrut să ne lase. Era pasionat de vinuri vechi și în seara aceea a scos o sticlă extraordinară. Am petrecut o seară minunată. Tot insista să ne dea bani de bilete de avion. Am refuzat. Eram chitit să plec cu mașina.
Andreea nu știa nimic despre problemele cu mașina. Fusese de față când nașul spusese că nu iese din Paris cu ea, dar după aceea discutasem doar eu cu el. I-am spus că mecanicul a rezolvat totul și că mergem. Nașa a făcut un curcan la cuptor și doi litri de cafea într-un PET pentru drum. Eu nu beau cafea.
Am plecat seara, să evităm aglomerația. Mergeam cu 100-110 la oră, nu aveam cum mai repede. Andreea mă ținea de vorbă ca să nu adorm. La un moment dat nu mai răspundeam la întrebări, eram cu ochii pe drum și mâinile pe volan, complet amuțit. Ce se întâmplă? Ești trist? M-am oprit într-o parcare de pe autostradă. Am închis ochii, mi se deschideau instant. Cafeaua aceea de doi litri, pe care o băusem ca pe apă, eu care nu beau cafea, îmi crease o stare de care nu puteam scăpa. Am coborât, m-am spălat pe față cu apă rece și am continuat.
Când am intrat în România, m-am relaxat complet. Actele acelea de la mașină au trecut vama, nici în ziua de astăzi nu înțeleg cum. Imediat după vamă, era un Petrom. Am coborât din mașină, m-am pus în genunchi și am pupat pământul. M-am așezat pe o bancă și i-am spus Andreei tot: despre folia de vibrochem, despre ce spusese mecanicul, despre cureaua de rezervă. Nu știuse nimic. S-a albit la față.
Cu 20 de kilometri înainte de Bacău, pe la Măgura, mi-aduc aminte că era foarte frig afară, căldura nu mergea la mașina aia și poate că a fost și asta un avantaj, îmi erau genunchii înghețați, picioarele, tălpile, și aveam halucinații. De la cafea aveam impresia că tufele de pe marginea drumului, în bătaia farurilor, se transformau în vulpi și intrau în fața mașinii. Frânam în curbă, mă opream pe loc, mă uitam atent, și iarăși porneam ușor. Nu mergeam cu mai mult de 20 la oră prin curbele alea.
A fost o experiență groaznică, pe care nu o recomand nimănui. Au fost 2400 de kilometri, pe care i-am făcut fără să dorm deloc.
Am ajuns acasă la 3-4 dimineața. Pe 6 aprilie. Ziua mea.
Periuțe de dinți prin Kaufland
Ne-am revenit în câteva zile și am zis, bun, ce facem? Aveam niște prieteni care lucrau la o agenție de modeling, eu cu papagalul, interacțiunea cu oamenii. Dar nu știu dacă a durat foarte mult acolo.
După aceea am cunoscut pe cineva care vindea periuțe de dinți prin Kauflanduri. Le luam din afară și le vindeam, făceam promoții, stăteam pe galerii. Eram reselleri, iei de la Mitică și dai lui Costică. Dar funcționa bine și câștigam. Stăteam de dimineața de la ora 9 până la 9 seara, interacționam încontinuu cu oamenii. Din momentul ăla am făcut doar vânzări, mereu.
Magazinul din Botoșani și depozitul de mobilă
Am fost și în Botoșani. Acolo am cunoscut pe cineva din Bacău care aducea din Anglia cu tirul tot felul de retururi, electrocasnice și altele. I-am zis: deschidem noi în Botoșani un magazin de genul ăsta. Am găsit un spațiu, am făcut rafturi noi, frumos, eram încântați că era primul nostru magazin. Nu a funcționat chiar cum ne-am fi dorit, dar a fost o experiență din care am avut de învățat.
După aceea am avut în Iași un depozit de mobilă, la Nicolina, cu un prieten de-al meu care avea un spațiu destul de mare unde încăpeau canapele, dulapuri. Aduceam marfă de la tipul ăsta care aducea mobilă din Germania, desfăcută, retururi, o canapea un pic tăiată la spate, prețurile erau altele. Andreea stătea la depozit toată ziua, eu eram angajat la ETA în paralel.
Stăteam undeva spre Dancu, la o casă. A fost o perioadă foarte faină, cunoșteam oameni mișto acolo cu care ne distram în weekend, grătare, petreceri. Câștigam relativ ok, am început un pic să ne obișnuim cu viața asta.
Dar eu tot simțeam că nu-i locul meu, că pot mai mult de atât, că trebuie să fac ceva pentru mine, nu pentru altcineva.
Iașul, la mijloc
Ai mei au zis că vor să facă o făbricuță, în Bacău, cu preparate. Mama făcând la fiecare sărbătoare preparate tradiționale, taică-meu a zis că ar funcționa. Și noi ne-am decis să mergem să ne implicăm, că mama nu putea să facă singură toată treaba.
Am deschis o vitrină la Cora. Funcționa, dar lucrurile s-au schimbat un pic. Taică-meu nu s-a adaptat vremurilor, era obișnuit cu vremea lui. Trebuiau schimbări pe management, financiar, furnizori. Produsele erau extraordinare și apreciate, dar altele nu mergeau cum trebuia.
Mergeam și în Botoșani și în Bacău, dar am zis: hai la mijloc, nici la mine, nici la tine, hai la Iași. Și vedem noi ce facem.
Prima zi în Piața Păcurari
Veneam în Iași de la Bacău joia sau vinerea, cu marfa, mama o pregătea, taică-meu o punea în microbuz, eu o luam de la microbuz în Iași. Nanul Andreei ne-a deschis ochii: băi, de ce nu încercați voi piața de producători din Iași, din Păcurari? Am zis: ok, hai să mergem.
Mi-a spus că piața se deschide la ora șase. La ora patru dimineața eram în mașină. Bezna afară. Piața era goală. Am mai stat, cred că o jumătate de oră, o oră, în mașină, până a venit cineva.
Aveam o vitrinuță mică, de un metru lățime pe treizeci de centimetri adâncime. Am pus-o, am aranjat-o, am pus un prosopel, un ștergărel, un tocător mic cu un cuțit să tăiem pentru degustat. Cred că ne încăpeau vreo 20 de kilograme de carne. Pentru noi era wow! Au început să vină clienții și terminam marfa destul de repede.
Vorbim de 2013. Și avem clienți de atunci care ne cumpără și în ziua de astăzi produse.
Casa și afumătoarea de acasă
Ne-am mutat în Iași definitiv. Am stat o perioadă undeva în Vișani, într-un apartament cu umiditate fantastică, mucegai. Eu sunt alergic, n-am putut sta mult, cred că o lună de zile. Aveam și rata la casă de plătit, și chiria. Am găsit niște constructori extraordinari, pe care și în ziua de astăzi îi recomand cu inima deschisă. I-am găsit pe OLX, o echipă din Dumești, condusă de Ciprian. Lucraseră 10 ani în Grecia. Fiecare știa exact ce are de făcut. Ne-am apucat în noiembrie și ne-am mutat în aprilie.
Nu aveam decât un televizor și o măsuță în living, patul, baia și bucătăria. În rest, nimic. Dar bucuria de a ne muta compensa cu mult tot disconfortul. Singura problemă era umiditatea enormă, când ne puneam seara în pat, cearșafurile erau jilave, hainele din dulap umede. Am cumpărat un dezumidificator. Scotea 17 litri de apă pe zi din casă.
Și am zis, hai să continuăm cu preparatele. Andreea intrase deja în fabricuța din Bacău, nu suporta inițial mirosul de carne crudă, dar a prins repede, a învățat bine de la mama. Și am construit o afumătoare: din materialele rămase de la casă am construit un cub, deasupra am pus bare de lemn și am acoperit cu tablă galvanizată. Principiul de la butoi, doar un pic mai mare. Eu lucram la Transilvania Import-Export, iar în fiecare miercuri, ea punea carnea la baiț, la macerat, și apoi în afumătoare. Eu veneam joi după serviciu și făceam livrări la domiciliu. Comenzile veneau de pe grupurile de Facebook, Iașul vrea Produse Locale. Nu puteam merge în piață pentru că nu mai aveam autorizație.
Caietul de matematică și prietenul din Brașov
Fratele meu trebuia să ajungă la Brașov. I-am zis: hai că te duc eu. Aveam acolo un prieten foarte bun, care credea în noi. Un om care mișcă mulți bani: depozite, hale închiriate. M-am dus la el cu toată rușinea, cu proiectul meu care era o foaie dintr-un caiet mic de matematică, cu pătrățele. Am scris pe ea: panouri sandwich, atât costă, beton, atât, aia, atât. M-am uitat și pe internet, știam și din construcția casei cam cât costă. Și i-am spus: dacă crezi în noi și ai încredere că îți vom înapoia banii, ajută-ne.
Nu știu dacă a durat cinci minute. A zis: „Da, Andrei, te ajut. Câți bani ai nevoie? Am spus că în jur de 8000-8500 de euro. Am plecat de la el fără să-i spun Andreei nimic. A doua zi verificam contul din 5 în 5 minute. Și am văzut 8500 de euro în cont. Parcă a coborât Dumnezeu și mi-a pus mâna în cap. M-am dus la ea în bucătărie și i-am zis: iubire, îi dăm drumul. Ea a zis: la ce îi dăm drumul? Am arătat telefonul. Săream, țopăiam. Era o bucurie din aia copilărească, pură.
Pandemia și construcția
Banii au intrat în cont cu o săptămână și jumătate înainte să înceapă pandemia. Dacă el ar fi știut de lockdown, probabil nu mi-ar mai fi dat bani, era foarte fricos pe partea asta. Dar a venit pandemia și eu am avut activitate. M-am apucat să construiesc făbricuța.
Seara eram cu telefonul pe YouTube: cum se toarnă beton, cum se toarnă o placă, cu plasă de rezistență. A doua zi intram și o făceam. Am luat plasele, le-am întins. Era o placă de 12 pe 4 metri, 48 de metri pătrați de beton, eu, Andreea și mama, fără mașinărie. Betoniera o opream s-o bag cu spatele în curte, nu aveam gard decât niște crengi bătrâne căzute la 45 de grade. Am intrat cu adidașii în beton până aproape de genunchi. Dădeam cu lopata, trăgeam o scândură să nivelez, se aduna tot într-un loc și trebuia să trag iar. A fost una din cele mai frumoase perioade pentru mine, muncam cu o dăruire și o pasiune cum nu mai trăisem.
Seara pe YouTube: cum se pun camerele de frig, cum se pun popniturile, cum se bagă burghiul în tablă. A doua zi intram și aplicam. Până într-o seară când, în întuneric, fără protecție la flex, am simțit foc. S-a spart discul. Bucăți care puteau să intre în cap. M-a luat tremuratul, am lăsat totul cum era, m-am dus în casă, nici duș n-am mai făcut, m-am culcat instant, de frică, de sperietură. A doua zi am luat-o de la capăt, cu protecția pusă.
Calculul de pe hârtiuța de matematică n-avea nicio legătură cu realitatea. La un moment dat, la faza de gresie, am rămas fără bani. Iar YouTube, iar tutoriale. Am pus eu gresia, unele mai drepte, unele mai strâmbe, rosturi, stelute. Dar m-am bucurat. Era o mare realizare că am pus-o eu cu mâna mea.
Au venit cei de la DSV, aveau și ei păreri diferite, că trebuiau trei camere de frig separate: pentru materie primă, pentru carne la macerat, pentru produs finit. N-aveam bani. M-am dus la soacra mea, care dădea la casat niște vitrine frigorifice, am luat trei uși din alea, și din OSB, polistiren și lambriu am construit trei camere separate. Au văzut cât de perseverenți eram și au fost de acord. Nu a durat mai mult de o lună și ne-au dat avizul.
Am returnat banii prietenului din Brașov după un an și jumătate. Ne-am suit amândoi în mașină, ne-am dus la Brașov, i-am dat banii, am mâncat împreună, am mai stat două zile pe undeva. Eram atât de eliberați că am reușit să ne ținem de cuvânt.
Piața Păcurari și filosofia artizanală
Am deschis fabricuța în 2021. Am invitat verișorii, prietenii apropiați. Am pus la ușă o panglică, am tăiat-o cu foarfeca, am filmat. A fost un moment extraordinar de emoționant. Eu știu că am pozele undeva în Google Photos.
Am intrat în Piața Păcurari din nou, cu produse din făbricuța noastră. A fost un boom. Creștere de la o lună la alta. Oamenii au apreciat și apreciază în continuare. Inclusiv clienții de acum 12-13 ani, din Piața Păcurari, care vin și în ziua de astăzi și cumpără de la noi. Nu cred că aș reuși și nu m-ar lăsa sufletul vreodată să plec din piața aia. Acolo ne-am făcut tot portofoliul de clienți. Acolo am început, acolo suntem în continuare. Vedem în piață că clienții se cunosc între ei, stau de vorbă, asta e cea mai bună reclamă pe care am putut să o facem: din gură în gură.
În urmă cu un an și jumătate am deschis și o rulotă în Piața Chirilă. O cumpărasem inițial pentru evenimente și târguri, am poziționat-o fix acolo. Și avem și comenzi online, dar nu au crescut foarte mult pentru că piețele ne-au luat tot timpul, toate resursele și toată marfa.
Nu vom scala niciodată. Asta nu este o afacere pe care o poți scala. Odată ce intri în rând cu ceilalți, ai încălcat promisiunea față de toți clienții care ne-au cerut să rămânem cum suntem și ai pierdut conceptul de artizanal și de produs local.
Noi nu fierbem produsele, nu injectăm. Fiecare bucată de carne se verifică separat, pentru că pieptul de porc poate fi mai gros sau mai subțire, ceafa mai mare sau mai mică, fiecare necesită atenție. Și focul: afumăm cu lemn brut de fag și cireș, trebuie să spargi lemnul, să pui din 10 în 10 minute, să fii atent că lemnul ud face fum, că lemnul cu coajă înnegrește produsele, că fagul se confundă ușor cu carpănul. Toată atenția asta presupune timp și prezența noastră.
Dacă vom ajunge la 90-95% din capacitate, creștem prețurile ca să putem păstra calitatea. Dar nu ne extindem la nesfârșit.
Moartea mamei
Acum trei ani de zile mi-am schimbat perspectiva asupra morții, ceva ce n-am mai trăit: am pierdut-o pe mama. Cancer, la 67 de ani. Ea a fost cea de la care am învățat ce înseamnă bunătatea, ce înseamnă să iubești cu adevărat, ce înseamnă să faci orice pentru cei pe care îi iubești.
Eram în piață cu fratele meu când ne-a sunat Andreea. Mama nu mai putea să vorbească. Am lăsat marfa acolo, ne-am urcat în mașină, am venit. Și mi-aduc aminte că, de la distanță, când am făcut curba spre casă, era un curcubeu care cobora efectiv fix în dreptul casei lor. N-am reușit să vorbesc cu fratele. Am intrat, am văzut-o că deschidea gura, nu mai putea să vorbească, și am plâns enorm. Nu mai văzusem niciodată în fața mea o persoană să moară.
De atunci am o teamă. Încerc să mă împac cu gândul că murim. Încerc. Dar sunt speriat. Și nu eram așa înainte.
Mama în copilărie
Reflecții finale
Cred cu tărie că există ceva după, reîncarnare, energie, orice. Trebuie să existe. Și asta mă face mai smerit, mai calculat, mai atent și mai bun.
Cele mai bune decizii ale mele: Andreea, care a trecut prin enorm de multe cu mine și mi-a fost alături în orice situație și în afacerea asta. Ne ține împreună, ne completăm bine: ea pe hârțogăraie, atenție la detalii, eu pe vânzare și promovare. Nu simt povara trezitului dimineața la patru și jumătate ca să mă duc la piață. Simt plăcere. Nu o simțeam când eram agent de vânzări. Cred că asta era lecția mea de viață. Și am avut lecții destul de multe.
Avem o satisfacție extraordinară când interacționăm cu fiecare om. Sunt clienți pensionari cu pensii mici care vin săptămânal să cumpere o bucățică. Pe mine acești clienți mă impresionează enorm. Duminica, când termin marfa, fac 1 plus 1 gratuit. Oamenii se uită surprinși, în ziua de astăzi e greu să mai primești ceva gratuit. Dar eu o fac din suflet. Și ei văd că sunt sincer.
Iașul
Noi veneam în Iași de când eram mic, pentru că avem foarte multe rude aici. Îl vedeam mereu ca pe o metropolă față de Bacău. Când am venit la facultate și am stat câțiva ani, m-am obișnuit atât de mult încât nu mai simțeam nicio atracție spre Bacău. La Iași ne-am stabilit, la Iași am rămas.
Îmi place agitația, viața orașului. Ne plimbăm mult prin Copou, mergem cu bicicleta, ieșim să mâncăm. Avem clienți cu restaurante, ne ducem la ei. Avem prieteni aici pe care i-am cunoscut prin prisma afacerii, sunt clienți care vin, stau cu noi la un suc, povestim. E o comunitate.
