poveștile ieșenilor

M-am născut din greșeală într-un sat din Vaslui. Mama a avut o problemă la naștere, i s-a făcut rău și m-a născut la șase luni la dispensarul din satul respectiv. M-au dus după aia la Vaslui. Am stat în incubator trei luni, că nu creșteam, nu mă dezvoltam. A tras foarte mult cu mine ca să mă aducă la normal.

Cucuiul și cățelușul de ceramică

Grădinița am făcut-o lângă casă. Ieșeam din curte și intram la grădiniță. A fost foarte plictisitor. Aveam o educatoare în vârstă care ne spunea aceleași chestii mereu. De sărbători făceam aceleași dansuri. Făceam mereu aceleași lucruri. A fost și educatoarea maică-mii și-i arătam mamei ce am făcut la grădiniță și ea zicea: păi chestiile astea le făceam și eu când mergeam acolo.

După aia m-am mutat la altă școală. A fost ok, dar la început nu cunoșteam pe nimeni și mă simțeam marginalizată. Dar nici nu-mi plăcea să am prieteni. Am avut trei prieteni mari și lați, o fată și doi băieți. Deși erau mulți copii acolo, era un sat destul de mare. Eram și timidă, dar mă simțeam bine cu acei prieteni și nu-mi trebuia altceva.

Ai mei au casa pe un deal și în vale este un drum cu o pădure. Acolo ne duceam și jucam ascunselea sau prindeam rădăști, niște insecte din alea cu coarne, și le puneam să se bată între ele. Iarna ne dădeam cu sania. Cu prietena mea mai făceam haine la păpuși. Cam asta era joaca noastră, dar era foarte fain.

Țin minte că m-au dus la bâlciul din Vaslui și m-a dat taică-miu în mașinuțe și mi-a făcut un cucui în frunte. Asta e singura chestie pe care mi-o amintesc, pentru că plângeam atât de tare încât a început să-mi cumpere o grămadă de chestii ca să tac din gură. Mi-a luat atunci un cățeluș din ceramică pe care l-am avut până curând. Când îl vedeam, îmi tot aduceam aminte de cucui. Acum, după ce am mai crescut, facem din când în când excursii cu familia, dar fratele meu niciodată nu a fost încântat.

Mi-a plăcut copilăria mea, indiferent unde și cum a fost. Și acum când mă duc la mama, îmi place acolo, e liniște, e relaxare, nu mai este acasă-acasă, dar tot casa mea rămâne. Nu înseamnă însă că aș sta acolo, cel puțin nu mă gândesc acum la asta, dar o pauză de la oraș este binevenită. Plus că-i am acolo pe toți ai mei.

Tata

Am avut probleme, din câte îmi aduc eu aminte, fragmentar, cu taică-miu, care era uneori agresiv. Îl uram; nu voiam să-l văd deloc. Era așa din cauza băuturii. Și acum am aceeași problemă cu oamenii care consumă alcool și care se transformă. Mi-a rămas chestia asta, haha, și cu toate acestea am lucrat cinci ani ca barman.

Dar acum sunt foarte ok cu tata. Schimbarea s-a produs când aveam vreo 19 ani și am fugit de-acasă. M-am dus la bunica. Apoi m-am întors, că n-am avut încotro; el era amețit și i-am zis că dacă mai face așa ceva n-o să mai fie niciodată părintele meu, că n-o să mai am ce discuta cu el. Și atunci s-a calmat.

Oricum nu cred că doar ce i-am zis eu a schimbat așa lucrurile, dar mă bucur că s-a întîmplat. Nu zic că nu făcea pentru familie; făcea, dar băutura strica ce făcea. Dar acum e foarte ok. Când vine acasă, merg în excursii împreună cu el și mama. Lucrează împreună. Eu zic că s-a maturizat. Și-a văzut copiii crescuți – eu mai avînd un frate – că suntem împliniți oarecum și a luat pe un drum bun.

La un moment dat, tata a plecat cu munca în Germania. La început venea la un an acasă, apoi la șase luni, apoi la trei luni și mai stătea câte o săptămână, două și a început să țină la bani, să-și facă și ai mei, să ne ajute și pe noi și mai mult. A reușit să mă țină la facultate, să mă țină o bună parte din timp la chirie în Iași.

Mă gândeam că el a avut probleme cu alcoolul, probabil și din cauza asta, a lipsei banilor. Poate era și frustrare, nu știu, nu am reușit să stau de vorbă cu el despre asta nici acum. Poate la un moment dat.

Cred că m-a influențat în viață relația asta din copilărie cu tatăl meu. Cred că m-a ajutat să fiu altfel. Mie îmi place mult cum m-am dezvoltat. Îmi place cum iau decizii. Am reușit să-mi fac o viață, da, cu ajutorul lor până într-un punct.

Cea mai tristă întâmplare din viața mea a fost tot în copilărie, când mi-a murit prietenul cel mai bun. Aveam 11-12 ani. A murit de leucemie. A venit maică-mea și mi-a zis, știi, Mădălin a murit. Am început să plâng, să țip, să izbesc. Și ziceam că nu, nu are cum. Și a fost cu atât mai rău cu cât, înainte ca el să fie trimis la Iași să fie internat pentru că se simțea rău, noi ne-am certat, copii fiind, și i-am dat un pumn în spate. Și atunci eu mi-am zis că a murit pentru că i-am dat eu un pumn în spate. Și m-am învinovățit mult timp. L-am văzut când l-au adus acasă. Eram vecini. Era într-o pătură și mi s-a făcut rău. Am rămas cu imaginea asta.

Problemele mele cu matematica

În clasa a treia am avut probleme cu tabla înmulțirii, n-o pricepeam, n-o rețineam. Nu știu care era problema. Învățătorul mi-a scris în carnet, la final, mențiunea că nu știu tabla înmulțirii și să semneze părinții că au luat la cunoștință. Nu i-am arătat maică-mii; am semnat eu în locul ei. Dar și-a dat seama învățătorul și a chemat-o pe maică-mea la școală și pe mama vărului cu care eram colegă și ne-a făcut de râs în fața clasei.

Chestia asta m-a făcut să învăț tabla înmulțirii. Dar și acum mai am niște blocaje; nu știu de ce, dacă-i o afecțiune, habar n-am. Nu mi-a influențat viața, doar am realizat că nu-mi place matematica. Și culmea e că până la urmă am ajuns la liceu la mate-info intensiv informatică, la Racoviță în Vaslui.

Pînă în clasa a zecea mi-a plăcut să învăț, dar dintr-a unșpea am început s-o iau pe arătură. Anturajul – eu singură în Vaslui, nefiind ai mei să mă mai țină din scurt. M-am trezit liberă. Și nu-i neapărat că mă ținea maică-mea sub control; nu era chiar așa. Bine, stătea mereu cu gura pe mine să învăț, dar nu să-mi interzică să ies; ieșeam, dar cu limită, cu bun-simț.

Am început să chiulesc de la ore, să mă duc la barul de lângă școală; lipseam de la ora de matematică, de fizică, care pentru profilul meu erau importante. În primul semestru dintr-a doisprezecea am rămas corijentă la matematică… Ai mei nu știau toate chestiile astea și a fost foarte nasol.

Am dat proba la bac la matematică, biologie, română, engleză oral și am căzut la mate, evident. Am făcut contestație și am dat în toamnă. Nu era chestia că nu puteam, ci că nu voiam; era vorba de inconștiență. Iar ai mei nu voiau să rămân pe loc, să rămân acolo în Vaslui. Sau, să fi rămas acolo, nu cred că voiau să mă vadă cum dau cu piciorul unor oportunități. Am conștientizat și eu și am luat bacul.

Cum am ratat medicina

Evident, am ratat un an de facultate pentru că nu am mai putut să dau la ce am vrut, la medicină. Și am dat următorul an, dar din cauza mediei de la bac era probabil să intru la taxă. Ai mei au zis că-i ok, o să te susținem la taxă.

Am învățat, am dat admiterea la UMF, am luat 8,68 și am intrat la „cu taxă”. Și ai mei s-au ofticat pe mine sau probabil nu s-au așteptat și mi-au zis că nu pot să mă susțină. Și m-am supărat și am venit în Iași și mi-am retras dosarul. Și am dat la Psihologie, la Petre Andrei.

De ce acolo, nu știu. Măică-mea zicea că a fost un văr de-al meu acolo. Hai să încerci acolo. Nu mă interesa foarte tare, că eu eram încă dezamăgită de faza cu medicina.

E unul dintre regretele mele în continuare. Pentru că era posibilitatea, cu media mea, să ajung la buget, dar eu am fost încăpățânată și impulsivă.
Și am renunțat la Psihologie

Când eram la Psihologie, am mai încercat, dar n-a mers, pentru că n-aveam cum să mă pregătesc și la una și la alta. Dar n-am renunțat la ideea de a mai da.
Vreau să ajung medic. Îmi plac mult medicina generală, neurochirurgia, cardiologia. Nu știu dacă mă împiedică ceva acuma sau sunt anumite chestii de care mi-e frică să le fac.

Ca să dau acum admiterea, e de învățat la biologie, care nu este o problemă, dar e chimia sau fizica și trebuie să le iau de la zero. La mine, dacă e o chestie nouă, trebuie s-o înțeleg, nu s-o memorez, și atunci mi-e greu să învăț singură chimia sau fizica, pentru că trebuie să mi se explice. Am nevoie de un profesor. Dar să zicem că nici asta n-ar fi o problemă, dar o să fie din nou treaba cu taxa, eventual, care acum e mare și mi-e frică că n-o să mă pot întreține mai departe.

La început, nu mă descurcam deloc în Iași. Venea maică-mea să-mi arate drumul de la facultate până unde stăteam, undeva pe Străpungere Silvestru-Octav Băncilă, zona aia. În primul an am fost panicată. Nu vorbeam la facultate decât cu un singur coleg.

În anul trei am renunțat la Psihologie. Când trebuia să intru în sesiune în al treilea an, decana, fiind și șefa noastră de an, mi-a zis că nu pot să intru în sesiune pentru că nu am o notă din anul întâi. Eu dădusem examenul ăla, aveam și notă trecută în carnet, am arătat asta, dar mi-a zis: „Nu am ce să-ți fac, trebuie să te duci să-l cauți pe profesorul cu care ai dat examenul”. Care profesor nu mai era acolo, iar el nu-mi trecuse nota și în catalog. Și i-am zis: „Dar unde să-l caut acum?” Bine, eu luam și decizii din astea radicale și nu m-am dus să-l caut nicăieri. Și asta a fost tot.

De la Bază la Beerzone

Eram angajată încă din anul doi de facultate la Bază. M-am angajat din prostie. Mergeam foarte des acolo. Eram, la un moment dat, cu o tipă și un tip, și vine un ospătar și-l întreb la întâmplare: „Nu căutați oameni să angajați? Și el zice: „Da, chiar eu plec. Vrei să te angajezi?” Și zic, da. Și m-am dus la interviu și m-au angajat. Așa, fără să știu nimic despre domeniu. Și nu că aveam nevoie de bani; ai mei îmi trimiteau, dar voiam să am și eu banii mei.

Am stat trei luni ca ospătar și după trei luni, patronul de acolo a zis: băi, uite care-i faza, vrem să te trecem la bar, ca barman. Zic ok, de ce nu. Și am muncit la Bază cinci ani ca barman.

A fost foarte fain. Aveam un program foarte flexibil; îl făceam în fiecare săptămână după preferințe. Și aveam timp să fac și altceva. Pentru că bănuții erau ok în perioada aia, tipsul era tips.

Dar în acești cinci ani aveam momente când voiam să plec, pentru că devenise monoton; aveam nevoie de o schimbare. Și m-am mai angajat între timp și în alte locuri. Am fost și în Auchan și am lucrat cam o lună, dar nu mi-a plăcut.

Apoi am fost voluntar la Crucea Roșie și acolo a fost fain. Dar mă apucam de chestii și nu le duceam până la capăt. Spre exemplu, în facultate îmi plăcea să desenez și desenam, dar tot n-am continuat chestia asta.

Ai mei mă băteau la cap să lucrez pe domeniul meu, că ei credeau că am licența luată, că totul e ok. Nu le-am zis că am renunțat. Dar le-am zis că nu-mi place psihologia, că nu vreau să practic asta.

De la Bază am plecat din cauza pandemiei. S-a închis atunci. Am avut posibilitatea să mă întorc când s-a redeschis, dar n-am mai vrut. Voiam deja altceva, să mă schimb, să evoluez. La fiecare loc de muncă stabil la care am fost, am încercat să evoluez. Nu neapărat că așa voiam, ci că așa se întâmpla. Voiam să fie bine și trebuia să fac lucruri ca să se întâmple asta și așa evoluam.

Bogdan, soțul meu, îmi spune uneori: „Nu mai lua totul așa de în serios; nu te mai implica atât de tare.” Dar nu pot, pentru că așa sunt eu; dacă așa simt că trebuie să fac, așa fac. Și nu m-am întors la Bază pentru că am zis: ok, am fost ospătar, am fost barman, ce pot să mai fac? Hai să văd și altceva. Am stat două luni acasă în pandemie, după care am ajuns la Beerzone. Tot așa, mai întâi barman, și mai târziu mi s-a propus să manageriez bucătăria. Și am zis: de ce nu?

Dacă aș putea da timpul înapoi, aș vrea să am mintea de acum. Să nu plec în clasa a unsprezecea aiurea cu colegul meu de bancă și să fiu atentă la matematică, să nu fi fost încăpățânată și să fi dat licența la Psihologie și nu mai zic de UMF, aș fi pus burta pe carte.

Cel mai mare regret al meu e ăsta, că nu am făcut medicina. O să mai încerc. Îmi plac chestiile pe care le descopăr despre corpul nostru și cum funcționează. Oriunde găsesc o carte nouă de anatomie, de fiziologie, o iau și o citesc. Mă uit acum la un serial despre anii 1914-1920 și bolile pe care abia le descopereau și care azi sunt banale și se tratează ușor. E așa de fain să urmărești evoluția, cum s-a dezvoltat medicina. Și cred că aș fi un medic dedicat, pentru că de obicei sunt dedicată.

Coșmarul de la Cuza Vodă

Prima dată am mers la ginecolog în Vaslui și mi-a descoperit chisturi ovariene. Primul tratament pe care mi l-a dat nu și-a făcut efectul. M-am dus din nou și mi-a descoperit și un adenom multiplu/fibroadenom la ambii sâni. Mi-au dat din nou tratament doar pe bază de pastile și ultima dată când m-am dus la ei mi-au zis așa: te duci la Iași, că ei o să te poată opera.

Am venit în Iași. Am făcut o operație la Cuza Vodă la ambii sâni și a fost nasol. Am ajuns să urăsc Maternitatea Cuza Vodă. Am avut o traumă acolo: după operație m-au dus la ATI și mi-au pus doi saci de nisip pe piept. Era foarte frig și m-am trezit cu doi saci de nisip pe mine. Nu puteam să respir. M-au mutat înapoi în salon după o zi, am mai stat încă vreo cinci zile în spital și apoi, timp de două săptămâni, maică-mea trebuia să mă spele, să mă schimbe, pentru că eu nu puteam face nimic, nu puteam să-mi mișc mâinile și mă dureau foarte tare. Și am zis că nu mai vreau să fac așa ceva.

Operația de la IRO

Apoi m-am mutat în Iași. Prietenul care mi-a arătat orașul era la UMF în anul trei și mi-a zis: „Mergi la IRO să vezi care e treaba.” De ce? Îmi apăruse din nou. M-am dus după vreo patru sau cinci ani de la prima operație, deși am zis că nu vreau, că mi-era frică.

Mi-a făcut o biopsie. Mi-a găsit un fibroadenom de tip phyllodes. Mi-au zis că nu-i ceva nasol, dar că oricum o să-l scoatem. Nu a fost nimic traumatizant; totul a decurs ușor și rapid, ca în 4 zile să fiu acasă. A fost o diferență imensă între IRO și CUZA – atunci.

Recidiva

Dar de ceva timp, fibroadenoamele acestea au început să reapară. La cel stâng fiind o deformare mai vizibilă, la cel drept nu atât de vizibilă deoarece l-au descoperit la timp. În urma unor investigații recente, a unei ecografii și a unor analize – tumora phyllodes posibil benignă–, încă nu știu când și cum va fi operația.

Încă aștept și un rezultat de la un CT. Cel mai mult îmi doresc să se poată rezolva definitiv, adică, ok, acum iar operație, nu mi-e frică, dar măcar să știu că nu va trebui din nou și din nou să fac asta. Oricum, sunt pozitivă indiferent de situație.

IAȘUL

Am cunoscut Iașul datorită unui prieten cu care seara, după ce ieșeam de la facultate, plecam la plimbare prin oraș și-mi arăta: uite asta și asta și asta. Mergeam prin cartiere. Mi-a zis: Hai să înveți orașul, să nu te rătăcești.

Încă nu-mi place Tătărașiul. Mi se pare un pic înghesuit, iar cartierul care-mi place cel mai mult e Păcurariul. Am tot ce îmi trebuie acolo. E modernizat. Trotuarele sunt ok. Străzile sunt ok. Arată bine. Bine, și Copoul e fain, dar nu m-aș muta acolo. Dacă aș avea casă în Iași, aș vrea una pe Bucium sau în Valea Lupului. Acum stau în Păcurari, cu chirie, și-mi place apartamentul. E un duplex. De 7 ani și jumătate aproximativ, deja îl văd ca fiind căminul meu.

Mă simt bine în Iași. Am locuit și în București un pic de timp. A fost puțin, dar mi-am dat seama că în niciun caz nu m-aș muta acolo. Dacă ar fi totuși să mă mut undeva, din nu știu din ce motive, aș prefera Brașovul.

La Iași, cel mai mult îmi place modul în care m-a ajutat să mă dezvolt și ce oportunități mi-a oferit. Îmi place că e un oraș în dezvoltare, dar nu-mi place cum se construiesc blocuri în tot felul de zone. Uite, chiar aproape de zona unde stau, la bariera din Canta cică urmează să construiască blocuri acolo și nu mi se pare ok, că deja e înghesuit.

Când am timp liber, în week-end, îmi place să mă duc la rățuște în Grădina Botanică, la lacul ăla de acolo. Mergem și le hrănim, apoi ne plimbăm prin grădină, mergem prin sere, apoi ne oprim la fratele lui Bogdan (soțul), care are o căsuță în zonă, și bem un ceai sau ceva și apoi venim pe jos până acasă. Sau mai facem trasee prin zona aia din jurul lacului, prin păduricile de acolo.

Ciricul e prea departe de casă; îl mai vizităm din când în când, răruț. Și am mai făcut trasee la Bîrnova. Și îmi mai place să descopăr chestii în Iași. Aș vrea să văd tunelurile vechi de sub oraș, dacă ar fi deschise. Îmi plac orașele care au istorie și Iașul are istorie.

Mă văd la un moment dat la o casă în jurul Iașului, nu știu unde exact, dar nu o zonă greu accesibilă, cu vreo doi-trei căței în jurul meu, cu pisici. Fără copii, cel puțin asta simt acuma.

(Poveste culeasă în 2022)