poveștile ieșenilor

Am fost crescut de o mamă singură. Nu am suferit din cauza asta, pentru că mama chiar s-a dedicat creșterii mele. Nu mi-a lipsit nimic.

Primele amintiri: garsoniera, parcul și Luca Pițu

Locuiam într-un bloc de garsoniere la Țesătura, care erau ale Universității. Când m-am născut, mama lucra deja de câțiva ani ca secretară la Facultatea de Istorie și Filosofie. Am cunoscut mulți profesori mari acolo. Noi stăteam perete în perete cu Luca Pițu. Făcea multe acțiuni la el. Toată lumea știa de geamul lui care era desenat cu un fel de vitralii, foarte elaborat.

Garsonierele aveau baie, dar bucătărie nu. Foloseam uscătoarele ca bucătării la comun. Dar era ok. Astea sunt și primele mele amintiri, o grămadă de oameni faini, universitari, care încă mai stăteau acolo. La începutul anilor 80, când se construiau mai multe blocuri, au început să dispară.

În fața blocului era un parc destul de mare cu teren de fotbal, cu scrâncioburi, cu nisip, cu jocuri, cu de toate. L-au dărâmat după Revoluție. Cred că e singurul parc care a fost dărâmat.

Apoi, când aveam vreo 12 ani, prin 86-87, maică-mea a reușit să primească apartamentul pe care îl am acum, care era tot al Universității, cam tot pe-acolo, vis-à-vis de piață.

Am avut o copilărie foarte faină.

Vacanțele le făceam la țară, la bunici, prin păduri, iar de la doi ani, în fiecare an, maică-mea mă ducea la mare. Credea că o să rămân mic de statură. Dar mergeam și la munte; aveam două mătuși la Vatra Dornei.

Bunicii erau dintr-un sat de lângă Iași, Curături. De la gara din Bârnova mergeam cam un kilometru prin pădure. Vara coboram printre copaci cu bicicleta. Făceam mountain bike de pe atunci. Cu Pegasul. Era o nebunie. Și nu aveam căști, nu aveam genunchiere, nu aveam nimic.

Bunicul meu a avut 11 frați; el era cel mai mare și a început să muncească de pe la 10-11 ani. Se scula pe la 2-3 noaptea, se ducea în pădure, tăia lemne, făcea un cotigar de lemne și pleca cu cotigarul ăla tras de boi, singur, la Iași, ca să le vândă. A avut o viață grea. A trăit până în 2000. Îmi povestea multe chestii. Era un anticomunist din ăla convins. După război, au venit comuniștii și le-au luat pământul. Nu aveau mult, dar țineau foarte mult la el. Aveau și niște vii faine și copaci pe care i-au tăiat comuniștii ca să facă agricultură.

La mare, în primii ani mergeam la Mamaia, apoi la Eforie Nord. Acolo îmi plăceau foarte mult niște clădiri, arhitectură veche, interbelică, de-a lui G. M. Cantacuzino. Școala de arhitectură din Iași îi poartă numele. El a făcut toate palatele de la Mitropolie.

De prin clasa întâia sau a doua, am avut un fel de bonă. A adus mama pe cineva de la țară de la bunica și stătea cu noi.

Am avut prieteni tot timpul și la școală și la țară și la bloc, deși nu eram integrat într-o gașcă, mă simțeam foarte bine și singur. La școală mergeam pe jos. Cel puțin la început, era o atmosferă interesantă. În primii ani am fost premiant, dar după aia, crescând și înțelegând foarte mult, am început să mă concentrez doar pe ce mă interesează. Și citeam foarte mult. Mama mi-a aruncat foarte multe cărți în brațe.

Mama și pasiunile mele

Mama era celebră în universitate și printre prietenii ei, cu „biblioteca de sub pat”. Când era ea tânără, în liceu, dar și în primii ani de slujbă, cumpăra foarte multe cărți. Îi dădeau bunicii mei 5 lei ca să mănânce și să meargă cu tramvaiul, dar ea stătea flămândă și mergea pe jos, iar din banii de tramvai și de mâncare cumpăra cărți. Făcea naveta cu trenul de la țară, de lângă Iași, la Liceul Eminescu.

Mama a fost foarte pasionată și de film; avea o colecție de reviste Cinema. M-a prins și pe mine pasiunea pentru film. Avea un frate care trăiește și acum și care atunci era în Australia și care prin 85-86 a început să ne trimită pachete cu tot felul de chestii, inclusiv blugi. Pe multe, maică-mea le vindea, că nu avea ce să facă cu ele, dar le dădea foarte ieftin, aproape gratis, prietenilor, prin universitate.

În 1986 am primit și un video și am văzut toate filmele posibile, inclusiv alea interzise. La universitate erau profesori străini care aduceau casete și unii dădeau video, mai ales pentru studenții de la limbi străine, care stăteau și ei prin căminul ăla, G4 se chema, de pe Republica. Și prindeam multe casete. Plus că, în cămin mai stăteau și instrumentiști de la Filarmonică și aveam acces și acolo, unde era o bibliotecă foarte mare de casete video. Multe erau cu opera, dar aveau pe lângă ele și multe, multe filme.

Așa aveam acces foarte mult la cultura occidentală și am înțeles de pe atunci ce se întâmplă cu noi și cu țara asta și îmi doream foarte mult să se schimbe. Adică eram conștient.

Prin gimnaziu, eram pasionat de modelism. Construiam nave și avioane funcționale la Casa Pionierilor. Le construiam plecând de la execuția „coastelor” și le duceam până pluteau pe apă/în aer. Stăteam ore întregi lucrând numai la modele din astea. Dar le făceam și performante pentru că, făcând parte din echipa Casei – eram 5-6 copii, la tot atâtea probe – concuram cu ele împotriva celorlalte Case ale Pionierilor, din alte orașe.

Erau concursuri dure și pe bune. Știu exact cum zboară un avion sau cum navighează un vapor, deși aparent nu-mi folosește acum la nimic. Dar, pe vremea aia, m-am antrenat la stații de telecomandă să pilotez de la distanță, adică ceva ce acum găsești la orice magazin. Atunci existau doar la Casele Pionierilor.

La școală prin tunelul de zăpadă

Din clasa a V-a, mama m-a mutat la Negruzzi, dar nu mi-a plăcut. Mă sculam la șase jumate, mergeam jumate de kilometru pe jos până la o stație de tramvai, la Țesătura, așteptam între zece și treizeci sau patruzeci de minute, ca să ajung tocmai în Copou, la Negruzzi. Asta m-a marcat atunci. Era groaznic pentru mine.

Mi s-a părut o tâmpenie, apropo de discuțiile de acum despre mobilitate urbană, să iei copilul, să-l duci kilometri întregi de unde stă până la o școală. Doar ca să fie la Negruzzi. Eu sunt convins că dacă vrei să înveți, poți să înveți oriunde.

Mi-amintesc că iarna erau nămeți de doi metri și trebuia să mergem pe jos la școală. Nu exista să nu te duci la școală. Și au fost vreo două ierni din astea. Mergeam printr-un fel de tunel sau canion tăiat în nămeți de 5 metri lățime. Și toată lumea mergea pe jos; nu exista nicio mașină, niciun tramvai, nimic. Așa mergeam la Negruzzi.

Bătrânul de la ambasada Americii

După 1990, când am ajuns în clasa a VIII-a, n-am mai vrut să mă duc. Am vrut să mă mut la o școală de aici, lângă mine. Dar atunci, în 90, au fost mineriadele, toate chestiile alea și deja nu mai voiam să stau în țară. Mă duceam la școală doar să ascult rock și să stau cu colegii. Nu mi-a mai păsat de școala aia. Iar în 1991, după puciul de la Moscova, am zis: gata, vine războiul. Și am plecat la București, singur. M-am dus pe la niște ambasade să le zic că vreau să plec.

La ambasada Americii era un bătrân, nu știu ce făcea el pe acolo, care mi-a zis: „Băi, România o să fie ok, tu trebuie să faci două chestii. Trebuie să înveți două limbi străine și să înveți doar ce te pasionează.” Și nu știu, dar bătrânul ăla m-a marcat foarte mult: discuția cu el. Și m-am întors la Iași și am zis: Gata, mă apuc de școală, fac școala și după aia plec.

Începuturile. Prin subsoluri și mansarde

Eu aveam de mic pasiunea asta pentru arhitectură. Când eram la Negruzzi, maică-mea lucra aproape, la Universitate; după ore stăteam cu ea până termina serviciul, pe la 3-4 după-amiază. Stăteam 2-3 ore, mai făceam lecțiile acolo și mă plimbam mult prin Universitate. Hălăduiam prin toate subsolurile, prin toate mansardele; erau ca un studiu pentru mine. Am ajuns să știu Universitatea pe de rost și așa am început să percep spațiile mari, să le trăiesc.

La fel s-a întâmplat și la Filarmonică, având prieteni acolo, instrumentiști și, mai târziu, la Palatul Culturii pe care l-am cutreierat prin toate ungherele.
Apoi, mai erau și profesori de la istorie și filozofie care plecau în străinătate și-mi trimiteau foarte multe vederi, cu clădiri și cu tot felul de chestii pe care le găseau ei.

Mi-amintesc că maică-mea a plecat la un moment dat într-o excursie de trei zile în Rusia, la Leningrad, și mi-a adus niște albume de artă de la muzeul Ermitaj. Și țin minte că era un album cu Palatul de Iarnă al lui Petru I, care avea în spate o grădină și o rampă cu niște coborâri în trepte și cu fântâni, cum e astăzi la Palatul Culturii, ceva de genul ăsta.

Încă de atunci, de prin 1988–1989, am avut imaginea asta despre cum ar putea arăta Palatul Culturii. Și-mi ziceam, băi, dar la noi de ce nu se face chestia asta?

În anii 90, după Revoluție, erau foarte multe clădiri în construcție și hălăduiam peste tot și mă gândeam cum aș putea să le transform. Mi-am imaginat atunci niște chestii în Iași care sunt valabile și astăzi. Cum să arate zona de la Cub, de pe Ștefan cel Mare, acolo unde sunt galeriile alea și unde eu vedeam o bibliotecă. Acum este o parte a Bibliotecii Județene. Dar și cum să arate pietonalele sau alte chestii. Așa creștea în mine ideea asta de arhitectură și de urbanism.

„Băi, cum ai să faci tu facultatea asta?”

La facultate n-am intrat din primul an. Am căzut imediat sub linie, din cauza matematicii. Am fost printre primii la desen. Mai târziu, îmi spuneau profesorii: te prefer pe tine, care știi să desenezi și vezi în spațiu, decât pe unul care ia 10 la matematică. Maică-mea îmi spunea: „Băi, cum ai să faci tu facultatea asta? Tu, care ești foarte energic, cum ai să stai ore întregi să desenezi, să faci proiecte?

Cei 6 ani de facultate mi-au plăcut atât de mult, încât nici nu știu cum au trecut. Eram mai puțini studenți ca acum. Eram 25 în an și ne cunoșteam foarte bine și cu ceilalți din anii mai mari, pentru că stăteam mult în universitate și lucram la proiecte. Că la noi proiectele durează, le aveam tot timpul, nu doar în sesiune. Ni se dădea o temă și într-o zi trebuia să o faci, să o gândești, să o desenezi și să o prezinți. Și era între noi o camaraderie; erau prietenii între noi acolo.

Uneori, când aveam proiecte de predat, stăteam noaptea cu încă doi-trei care erau mai muncitori pe acolo. Și decanul, care stătea vis-à-vis, vedea că e lumină tot timpul și erau doar doi oameni și ni s-a cam tăiat chestia asta. În anii mai mari nu ne-au mai lăsat să stăm așa.

Am fost primul în facultate care am dat un proiect făcut integral pe calculator. Nu l-au acceptat, că încă se trăgea în tuș și a trebuit să-l refac. N-am dormit 4 nopți ca să trag în tuș tot proiectul.

Lecția de afară

În anul trei, în 1999, am reușit să plec cu o bursă. Atunci erau trei burse pe toată facultatea. Am reușit să obțin o bursă în Olanda, unde am avut șocul vieții mele când am văzut acolo, acum 25 de ani, arhitectură modernă și contemporană, clădiri despre care învățam la istoria arhitecturii, orașe care funcționează bine, piste de biciclete, transportul în comun, cum funcționează mobilitatea urbană și multe altele.

După ce am terminat bursa aia, având transport gratuit, m-am plimbat cât am putut prin toată Europa. Am fost în Germania, Spania, Franța, Belgia, Italia, Danemarca, unde am luat contact cu orașele mari, în care stăteam câte 2-3 zile și pe care le-am privit cu ochii arhitectului și urbanistului în evoluția lor. Apoi, de când am terminat facultatea, am mai călătorit nu doar în Europa, ci și în Asia și în Orientul Mijlociu.

Așa am început să mă educ ca urbanist și ca city thinker; așa mă definesc eu.
Când m-am întors de la bursă, din anul trei, am venit hotărât să fac ceea ce am văzut acolo și în Iași, orașul pe care îl iubesc cel mai mult și pe care nu l-aș da pe niciun alt oraș, cel puțin din România. Ideea e că am trecut de la a-mi dori foarte mult să plec din țară, la începutul anilor 90, până la a fi foarte hotărât să rămân și să schimb lucrurile aici, la noi. La Iași.

Primul proiect de Catedrală a Mântuirii Neamului

Primul mare proiect la care am lucrat a fost chiar din timpul facultății. Când m-am întors din Olanda, în 1999, unul dintre profesorii mei favoriți, Dragoș Ciolacu, m-a luat în echipa lui să participăm la un concurs de proiecte pentru Catedrala Mântuirii Neamului.

Pe atunci, locul propus pentru amplasare era Piața Unirii din București. În echipă eram eu cu Dragoș Ciolacu și încă o fată, care era la arhitectură, dar făcuse și ceva teologie.

Și ce să vezi? Am câștigat concursul. Bine, ei erau obligați să organizeze un concurs de proiecte, dar ca să facă tot ce vor doar ei, nu acordau premiul întâi, că altfel ar fi fost obligați să și execute proiectul premiat. Așa că doar te declarau câștigător și mai dădeau și niște bani pentru locurile unu, doi și trei. Noi am luat vreo 7000 de dolari. Am luat locul întâi și am devenit celebru, mă rog, un fel de vedetă în școală.

După aia am început să lucrez cu Dragoș Ciolacu la mai multe proiecte în Iași. După ce s-a propus alt loc pentru catedrală, concursul s-a reluat după vreo 2-3 ani și am participat din nou. N-am mai luat locul întâi, dar Patriarhul Teoctist a insistat atunci să mergem acolo și ne-am dus toți la Patriarhie. Era și ministrul Sârbu, de la PNȚ, ministrul Lucrărilor Publice, care a fost atât de impresionat de ce am făcut, că a vrut să ne angajeze la minister.

Patriarhul Teoctist ne-a rugat să-i facem doar clădirea catedralei și știu că am stat atunci, după sesiune, vreo două săptămâni și am făcut totul de la zero. Am construit în AutoCad catedrala aia. Aveam un calculator 486. Dura vreo jumătate de oră numai să întorc un pic clădirea, să lucrez pe altă fațadă. Atât de greu mergea. Două săptămâni, îmi amintesc, n-am ieșit din casă, doar lucram, mâncam și dormeam. Eram înnebunit de pasiune.

Orașul și reputația de tip nebun

Cu profesorul Ciolacu am început să lucrez pe piața reală încă din anul trei, arhitectură adevărată, concretă, aplicată, nu doar ceea ce făceam în școală.
Dar încă de pe atunci, în special după 1999, când am văzut Olanda și am avut acel șoc de care spuneam, a început să mă preocupe orașul.

Citeam tot ce puteam, călătoream, studiam, mă duceam la conferințe, la orice, ca să mă educ în ideea asta. Să gândesc Orașul. Aveam reputația de tip nebun, în sensul că voiam să fac chestii dificile, fără compromisuri, iar oamenii vedeau că sunt pasionat și mă ascultau.

În ultimii ani de facultate au început să apară și la Iași moda cafenelelor și a cluburilor. Atunci am făcut, cred, primul café-club din Iași, City Café se numea, apoi Time-Out, cel din Copou, care a mai fost apoi modificat de-a lungul anilor, Cafepedia de la parterul magazinului Moldova dinainte de restaurare. Și altele. Dar astea erau proiecte mici.

Între timp, am mai lucrat și la un proiect de reabilitare a unui spital, la proiectarea unor școli care erau finanțate prin Banca Mondială; asta era înainte de a începe finanțările UE: sute de case, zeci de amenajări. Una dintre case a fost premiată la Bienala de Arhitectură.

Apoi am proiectat de la zero primul hotel de cinci stele din Moldova, hotelul Pleiada din Bucium. Un proiect de câteva milioane de euro. Atunci, în România, mai erau doar trei sau patru clădiri cu fațadă ventilată din ceramică, cum am făcut la Pleiada. A fost un proiect foarte complicat; a fost și o școală foarte bună pentru mine.

Tot ce am văzut în călătoriile mele din Asia până în Orientul Mijlociu, din Africa și din toată Europa, doar în America n-am ajuns, încercam să aplic pe potențialul pe care îl avem în Iași.

Viziunea despre Iași

În 2004, acum 20 de ani, am început să scriu o serie de articole în Ziarul de Iași, în care mi-am expus pentru prima dată ideile despre oraș și despre ce ar trebui să facem.

Practic, atunci am setat discursul de urbanism în Iași. Încă de atunci vorbeam despre piste de biciclete, despre concursuri de arhitectură sau despre benzi unice de transport în comun și toți îmi spuneau că sunt nebun, că așa ceva nu se poate la noi, că noi nu suntem Olanda. Acum toți politicienii și candidații la primărie vorbesc despre lucrurile astea; au intrat în discursul și în limbajul comun, deși mulți le-au preluat fără să le înțeleagă.

Văd în Iași, la fiecare pas, potențialul imens de dezvoltare și de afaceri pe care îl are. Cunosc orașul foarte bine, în toată evoluția lui; îl vizualizez și pot să-l desenez din memorie. Îmi amintesc cum atunci când se introducea câte un traseu de transport în comun, mă duceam imediat să-l parcurg, să văd cum funcționează. Prin 1986-1987, când s-au băgat troleibuzele în Iași, m-am dus să mă plimb pe toate traseele. Eram adolescent.

Îmi petreceam toate week-end-urile explorând orașul, toate cotloanele lui, toate clădirile, subsolurile, mansardele. Am chestia asta de a intra și de a vedea orice. Am o poză: mergeam și cu aparatul foto, făcută în podul Primăriei, prin sticla de pe frontispiciul clădirii. Era și un ceas acolo; nu știu dacă mai este.

„Nu știam că se poate așa ceva”

Profesional, am încercat să fac doar proiecte în care credeam. De-aia, probabil, n-am făcut atât de mulți bani. Nu am vrut să devin o fabrică de proiecte. Din păcate, la noi, lumea, în general, nu are nevoie de arhitecți; are nevoie de proiectanți, cum le spun ei. Proiectanții îți fac niște dosare și se ocupă de avize.

Pentru că primul gând pe care îl au unii clienți când se gândesc la un arhitect e acela că le trebuie un om care să le aducă autorizația de construcție. Nu cel care stă de vorbă cu ei și-i înțelege și încearcă să le facă o construcție croită pe dorințele și nevoile lor. Cei mai mulți știu cam ce vor, dar aproape de fiecare dată, în orice lucru pe care l-am făcut, i-am surprins cu ce poate să facă un arhitect. Și de multe ori mi s-a spus: „Nu știam că se poate așa ceva; nici nu m-aș fi gândit că un proiect, o idee pe care o am, pot fi duse atât de departe.

Am avut noroc. Câteodată trebuie să ai noroc să dai peste un inginer constructor bun, care te ascultă, care înțelege ce faci și care, dacă nu poate să execute exact detaliul pe care îl vrei, să revină la tine și să-ți spună: Domle, uite, eu nu pot să fac chestia asta așa cum vrei tu, hai să găsim o altă soluție tehnică. Pentru că pe șantiere, în general, pățești chestii de genul ăsta.

Acum 20 de ani am făcut primul ansamblu de case. În general, în ansamblurile rezidențiale care se fac acum, sunt maximum 3 tipuri de case. Eu am lucrat la primul cartier în care fiecare casă sau vilă era unică. Discutam cu fiecare client. Adică nu făceam un cartier cum se face acum cu doar două-trei modele, trase la indigo.

Am mai avut pe litoral, la Mamaia, o construcție, un club foarte mare pe plajă, de vreo 500 de metri, o lucrare de 1 milion de euro, iar în București am făcut 2 case, 3 restaurante și o cafenea.

Acum mai am proiecte prin Suceava, iar acum doi ani am început un proiect al unor prieteni care se mută din Dubai în zona Dornelor, în Bucovina. Prietenii mei și-au luat un teren foarte mare în Șarul Dornei, la exact 1000 de metri altitudine, și vor să facă acolo un mic resort cu case tradiționale, cu permacultură, totul fiind eco. Acolo, efectiv, am strămutat o casă foarte veche și o să mai strămutăm și altele, case tradiționale luate din diverse sate, pe care le recondiționăm, după ce le-am studiat bine la Muzeul Satului din Suceava și din București.

ORAȘUL MEU

Îmi amintesc că observam în anii 80 clădirile vechi și fronturile continue care mai erau prin Iași, pe Lăpușneanu, prin centru, și care între timp s-au demolat. Noi, în Iași, mai avem puține străzi, cum e Cuza Vodă, în care se mai păstrează frontul tradițional, continuu, clădiri vechi lipite una de alta.

Dar Iașiul a fost destul de sărac din acest punct de vedere. În afară de cornișa Iașiului, celebra cornișă, de la Palat în Centru, unde avem bisericile, monumentele principale, primăria, teatrul, Trei Ierarhi, toate astea, Iașiul nu avea străzi, bulevarde definite foarte bine. Le-au definit comuniștii.

Industria se mută din orașe; așa au apărut parcurile industriale în afara orașelor. Și noi avem fosta Zonă Industrială de 300 de hectare, de pe care, an de an, pe rând, au început fabricile să plece, să dea faliment, să fie cumpărate. Și am început să-mi dau seama că orașul are nevoie de o zonă nouă, dezvoltată corect din punct de vedere urbanistic, pe baza unui masterplan. O zonă care să se dezvolte în jurul noilor tehnologii, în industriile creative în general. Și nu văd un loc mai potrivit pentru asta în Iași decât fosta Zonă Industrială, unde avem bulevarde, avem străzi cât de cât largi. Eu l-am denumit Iași New District, dar îi putem spune și altfel; mai importantă e ideea.

După ce am scris un articol în Ziarul de Iași despre Iași New District, cum l-am numit eu, au apărut în această zonă două obiective care au cuvântul district în denumire, Silk District și New Office District.

Dacă e să vorbim de cea mai mare problemă urbanistică a Iașului, aceea e că nu s-a construit cu atenție pentru calitatea arhitecturii. În țările occidentale, administrația încurajează arhitectura de calitate. La noi nu se încurajează. Cel puțin la Iași.

La Cluj au început s-o facă timid, dar o fac. Acum organizează anual 2-3 concursuri de arhitectură internațională. În Iași, administrația nu a organizat aproape niciunul, ori n-a venit nimeni, pentru că din banii pe care i-a oferit primăria nu se poate face nimic. Sunt concursuri de fațadă, de gura lumii, fără nicio finalitate.

Avem exemple de orașe care au fost gândite pentru mașini în boom-ul anilor 50-60 ai secolului trecut și noi știm deja greșelile care s-au făcut și știm și soluțiile care s-au adoptat în ultimii 20-30 de ani. Dar noi încă aplicăm soluțiile vechi.

În fiecare an, din anii 90, a crescut numărul de mașini, dar a crescut și pentru că transportul în comun nu a fost, bine spus, la punct. Ca administrație, trebuie să te gândești ce faci cu fenomenul ăsta. Construiești cât mai multe parcări? Lărgești străzile, pui mai multe benzi? Pe termen lung, asta nu e o soluție. Înțeleg că după 1990 a fost un boom din ăsta și mai ales după 2000. Dar problema nu e că sunt multe mașini, problema e că s-a construit prost, fără nicio planificare urbană, plecând de la infrastructură.

Ca să nu mai ai trafic, nu trebuie să le spui oamenilor să nu-și mai ia mașini, ci să le oferi celor care au deja mașini și vor să meargă cu transportul comun posibilitatea să o facă. Civilizat și previzibil.

Soluția trebuie să vină din următorul concept. Orașul trebuie să le ofere posibilitatea să meargă cu mașina tuturor celor care vor să o facă, dar dacă nu vrei să mergi cu mașina, orașul trebuie să-ți ofere și această posibilitate. Și asta înseamnă transportul comun predictibil, cu benzi unice, cu tramvaie și autobuze noi, cu aer condiționat etc.

După aia, să ai piste de biciclete, trotuare largi pentru pietoni, trasee cât mai scurte. Nu lărgirea străzilor e soluția; este demonstrat de zeci de ani că asta nu e o soluție pentru rezolvarea traficului. De câte ori mai pui o bandă, aia merge bine o lună și se aglomerează apoi și mai mult.

Un arhitect danez, Jan Gehl, care a scris ”Orașe pentru oameni”, spune așa: Dacă plănuiești orașe pentru mașini și pentru trafic, vei avea mașini și trafic, dacă plănuiești un oraș pentru oameni și spații pentru oameni, vei avea un oraș cu oameni și spații publice pentru oameni.

Dacă eram primar, să zicem începând din 2000, în primul rând, aș fi încercat să păstrez spațiile verzi. Și mai ales în centru. Aș fi demolat strandul din spatele Palatului Culturii și aș fi făcut un mare parc central. Parc dendrologic. Și aș fi gândit de la început cartierul ăsta nou din zona industrială, New District, cum îi spun eu.

Apoi, aș fi reglementat foarte bine urbanistic zona asta nouă, dar și în general orașul. Asta ar fi ajutat și investitorii, pentru că investitorii vin când știu exact ce pot și ce nu pot să facă, când știu exact pe un anumit teren, pe un anumit loc, ce se poate face și primesc autorizațiile foarte repede. Apoi, aș fi încercat la toate clădirile publice să încurajez arhitectura de calitate. Adică prin concursuri. Cu reguli de urbanism foarte clare.

Filozofia care se aplică deja de 30-40 de ani în țările civilizate: este vorba despre piramida mobilității urbane. În chestiunea mobilității urbane trebuie să răspunzi unei întrebări: trebuie să asiguri circulația rapidă a mai multor oameni sau a mai multor vehicule? Răspunsul modern, actual și pentru viitor e următorul: ordinea priorității de deplasare trebuie să fie pietoni, bicicliști, transportul în comun, mașini de marfă, apoi mașina personală. Asta e mobilitatea. Lumea civilizată și-a dat seama de chestia asta începând de prin anii 80. Știau foarte bine că asta e viitorul. E o lecție deja cunoscută. Nu este altă soluție.

Ce-aș mai fi făcut? Aș fi încercat să salvez Copoul și partea de nord care s-a aglomerat. Aș fi încercat să-l păstrez pentru învățământ sau, cum am scris într-un articol, pentru Satul universitar Copou. Acolo unde s-a construit cartierul de blocuri de după Agronomie, mai puteam să facem centură. Nu aș fi interzis construcția acolo, dar aș fi făcut-o după ce aș fi asigurat legături rutiere cu sudul și cu nordul orașului, cu DN-12, strada care duce la Vânători.

Din punctul de vedere al traficului, pe lângă faptul că transportul în comun nu-i dezvoltat, cea mai mare problemă e că am rămas singurul oraș mare în care avem trafic greu pe bulevarde, cum e pe Nicolae Iorga, Tudor, Bucium, Poitiers. Suntem singurul oraș mare care n-are niciun fel de centuri pentru trafic greu.

Centura care s-a făcut, din păcate, nu scoate traficul greu din oraș, pentru că n-are portanță pentru TIR-uri. E un drum județean. Acolo, deși mai circulă TIR-uri, o fac ilegal ca să scape de controale. De-aia se și strică drumul ăla tot timpul. Centura aia, în afară de faptul că a ajutat-o Miroslava să se dezvolte în jurul ei, nu scoate traficul greu din oraș.

Acum așteptăm autostrada pentru a scoate TIR-urile din oraș prin nord. Am lansat eu personal, împreună cu Adrian Covăsneanu, ideea că ne trebuie centura Est care începe la Schitul Duca, să scoată TIR-urile din Bucium care vin din Albița. Și este un proiect pe care se lucrează la SF.

Apropo de ce-am zis mai înainte, dacă aș fi primar, aș deschide Iașul pentru business, fără favoritisme pentru o gașcă anume, cu reguli clare, cu o cultură corectă a banului public. Și aș avea un om plătit să stea două zile pe săptămână la București, la guvern, la ministere și să facă lobby, să facă presiune permanentă pentru interesele Iașului, să aduc bani pentru investițiile publice în Iași.