poveștile ieșenilor

Copilăria mea a însemnat cheia de gât și foarte mult timp liber la bloc, în Pașcaniul muncitoresc, locul unde nu s-a întâmplat nimic. Mi-a plăcut la școală pentru că aveam anturajul potrivit temperamentului meu. Stăteam destul de mult cu băieții; protejam fetele.

Lecturile haotice și Mizerabilii

Dar am fost și într-un soi de conflict cu școala. La Pașcani, profesorii ne analizau prin prisma laudelor pe care le puteam oferi — cât de bine știai să feliciți, să elogiezi, să lingușești. Nu riscau nimic dacă nu ne dădeau liste de lecturi, nu-i trimitea nimeni în arest. Cred că era lipsă de interes și de competență. Dacă rămâneai la nivelul manualului, aia era.

Eu descoperisem biblioteca de acasă. Când ajungeam acasă, nici nu mă dezbrăcam de uniformă — luam o carte și citeam până ieșeam afară la fotbal. Citeam orice. Am citit Rebreanu în clasa a patra și mă lăudam după aia în cartier cu ce am citit. Taică-meu era pasionat de istorie și geografie, așa că prin clasa a șaptea am ajuns la cărți despre lagăre de concentrare.

Lecturile mele erau consistente, dar haotice. Proza, Eminescu, Slavici. Frații Jderi pe la clasa a cincea, a șasea. Tot Duiliu Zamfirescu. Mizerabilii lui Victor Hugo m-a marcat cel mai tare. Citisem undeva în clasa a patra Gavroche și Cosette, volumele alea micuțe, și nu știam că fac parte din romanul mare al lui Hugo. Nu avea cine să-mi spună. Când am luat Mizerabilii până la urmă și i-am regăsit pe Gavroche și Cosette, a fost miraculos.

Cu matematica nu mergea prea bine. La Pașcani știam toți că meseria-i brățară de aur: te duci, faci liceul, intri într-o meserie. Cei mai răsăriți dădeau la Pedagogic sau la Sanitar — șapte-opt pe un loc. Cum dracu, cum Dumnezeu să iau eu, că nu știam matematică decât de 3 sau 4. Dar am lămurit-o rapid. Am venit la examen la română. Am făcut cum mai făcusem. De matematică am terminat de citit Robin Hood. N-aveam nicio treabă cu matematica, cum s-a dovedit ulterior în notă.

Salopeta și spectrul unei vieți în care n-am să fac nimic

După ce am picat la Pedagogic, m-am ascuns doi ani în casă. Mergeam la Liceul Industrial nr.1 CFR din Pașcani, liceu de mecanică — tata îl recomanda ca liceu de electrotehnică, că suna mai bine la neamuri. Erau 40 de fete și un băiat în clasă. S-a încercat pe bune să fie transformat într-o altă secție, superioară ca denumire, dar nu s-a reușit.

M-a marcat salopeta cu care mă îmbrăcam când făceam practică în uzină. Nu-mi doream să ajung acolo. Și faptul că trebuia efectiv să lucrăm la menghine, balamale, clanțe — mereu era nevoie de cineva care să mă ajute, că nu mă pricepeam. Sunt complet atehnică, chiar dacă eram băiețoasă.

M-am trezit în salopetă și cu spectrul unei vieți în care n-am să fac nimic. Cea mai mare teamă era că n-am să realizez ce pot. Simțeam că pot. Fusesem validată în clasele V-VIII, unde eram bună la literatură și limbi străine, dar eram zăpăcită, cam rebelă și boemă — făceam numai ce voiam.

Nu dormeam nopțile de rușine că am picat. Eu, un soi de mică vedetă cu olimpiadele, m-am trezit dintr-odată pusă la zid — aia care a picat. Sentimentul umilinței era foarte puternic. Doi ani mergeam pe drumul cel mai lăturalnic spre școală. Dacă mă întâlneam cu cineva, trebuia să-i spun o întreagă poveste: de ce am picat și toate motivele. A fost o traumă.

Am învățat pe rupte după aia, fie că a meritat, fie că nu a meritat, în ideea de a evita să mai ajung într-o situație ca atunci. Și am terminat șefă de promoție. Ăsta ar fi și sfatul meu pentru toți cei care trec prin asta: încearcă să înțelegi orice eșec, orice dramă, orice traumă. Eu am înțeles mai mult singură.

”Tu mergi la Iași”

A venit un profesor de română, dirigintele surorii mele la Pașcani, și mi-a spus: Tu mergi la Iași. El a insistat și așa am ajuns. M-a ajutat. Am avut norocul să fiu la Liceul Eminescu. De aia fac cât pot de mult pentru el acum, pentru că m-a scos din marasmul ăla.

Tata îmi spunea: Bilanțul, fata mea, bilanțul. M-au lăsat să aleg întotdeauna. Prin clasa a treia, a patra, eram foarte bună la sport — îmi plăcea să alerg și se gândea tata să merg la clubul de atletism la Bacău. Era acolo Maricica Puică. Violeta Beclea stătea chiar în spatele grădinii bunicii. Tata mi-a spus: Dacă alegi sportul, trebuie să fii foarte bună.

Acolo era clar că învățarea rămânea pe locul doi. Am ales învățătura. Am câștigat niște concursuri de atletism, dar mi-au rămas în cap că nu eram chiar de nivel. Tata nu mi-a impus nimic.

A venit Revoluția, a venit și treapta a doua. În 90 am intrat la Eminescu, în 92 am terminat. Altfel erau discuțiile la clasă, altfel colegii — mai relaxați, mai non-conformiști, cu părul lung, ascultau rock. M-am simțit în lumea mea.

Am continuat să învăț la toate. Nu mi-a fost niciodată greu să învăț, dar n-aș mai face acum la fel — n-aș mai învăța chiar la fiecare materie. Am terminat două secții la facultate și niciodată nu mi-am permis să las nimic deoparte, de frica de a nu pica un examen.

Taică-meu a fost instructor la CFR, dar în fiecare duminică era acasă și corecta lucrările pe care le dădea la școala lui de ceferiști. Duminică de duminică, toți anii copilăriei mele, el corecta. Îmi plăcea să mă duc să văd cum dădea note, chiar dacă nu înțelegeam nimic. Mi-a rămas în cap ca un model de profesor.

Îmi place și mie să dau note, dar să explic de ce am dat o notă. Nu-mi place să spun copilului pe numele de familie, cum mi se spunea mie. Nu dau niciodată lucrare neanunțată. Nu-mi amintesc să fi avut vreun copil la clasă nemulțumit care să nu înțeleagă de ce a luat ori 1, ori 3, ori 10. Le explic. Am avut un copil de nota 3 în clasa a noua și de 10 la bac — a luat 9,45 și a zis: Doamnă, eu fac contestații, că sunt de 10. Pentru mine asta contează: să-și cunoască valoarea, să nu se simtă înșelați.

Am vrut să fiu profesorul pe care nu l-am avut

Eram mai mulți în liceu care se gândeau la Drept și mă vedeam și eu un soi de justițiar. Dar eram conștientă că nu poți să înveți codurile fără să le reproduci pe de rost. Nu m-am văzut niciodată capabilă de asta. Ezitarea a fost scurtă. Nu am regretat niciodată că nu am ales Dreptul.

La facultate am mers foarte bine. Am făcut două specializări, română-latină și clasice. Aș fi vrut să rămân pe latină în cadrul universității, numai că mi-am dat seama că nu genul acela de ucenic mi-ar fi plăcut. Mai degrabă cu copilul care se pregătește, te ascultă, vrea să învețe de la tine. Studentul e mult mai distanțat. Și am zis: voi face română și voi deveni profesoară.

Am vrut să fiu profesorul pe care nu l-am avut mult timp în școală, până la Eminescu. Nu ca doamna educatoare, nu ca doamna profesoară din clasele V-VIII — ci să simtă copilul din fața mea că îi întinde cineva o mână și că-l ajută să urce măcar o treaptă.

Mi-a trimis sora mea recent o poză din oracolul meu din clasa a șaptea. La întrebarea ce meserie vrei să-ți alegi?, am scris că vreau să mă fac profesoară de română. Uitasem de oracol. Sora mea este cronicarul familiei — e mai mică, stătea tot timpul și mă urmărea. A crescut la umbra falnicului gorun. Lucrează la Arhivele Statului la București și are o pasiune pentru tot ce înseamnă document și memorie scrisă.

Scrisosile anonime

După vreo doi ani de facultate, m-am angajat la Radio Iași. Era și un băiat acolo de care eram îndrăgostită, pe care îl ascultam cu sfințenie și căruia îi trimiteam scrisori anonime. Pentru el m-am dus. Am avut succes — în vreo trei ani am reușit să-l văd pe holuri.

Mi-a plăcut să fac interviuri, să fac teren. Șapte ani am colaborat cu Radio Iași, dar nu era pentru mine, pentru că pe vremea aia trebuia să-ți tai singur materialele. Nu mă pricepeam să lipesc bandă cu scotch. Se uitau urât cei de la aparatul tehnic.

Când am terminat prima facultate, am intrat ca profesor cu jumătate de normă. M-am dus foarte făloasă la comisia care ne dădea posturile. Bățoasă, arogantă și cu minte puțină, am zis: eu vreau un post cât mai aproape de centru, întrucât sunt în continuare studentă în ultimul an și sunt și la Radio Iași. Da, avem post la Școala 40, e în Copou. Și un domn inspector îi spune colegei: Doamnă, nu vă bateți joc de ea. — Păi cum, de ce? — Păi acolo e penitenciarul. Mi-a trecut rapid. Mi-au dat în Păcurari și am stat trei ani acolo, până m-am titularizat la Eminescu.

Din 99 sunt la Eminescu. Am ajuns destul de greu, pentru că în cei trei ani n-am vrut să învăț Metodică. Dintr-un soi de aroganță teribilă — mi se părea că eu știu să fiu profesor, nu trebuie să mă învețe cineva. Mi se părea o stupiditate să-mi imaginez un scenariu al unei lecții cu un răspuns al unui copil, când copilul e spontan și imprevizibil. Și ca atare, neînvățând Metodică, în primii doi ani picam examenele. Aveam note mari, dar nu mă titularizam și era mai bine, pentru că posturile erau de obicei undeva la țară, iar eu nu voiam la țară, eu eram profesoară de oraș, așa îmi spuneam.

În al treilea an s-a dat examen direct la liceu. Au fost două posturi și trei candidați. Cei doi mai buni — eu și colega mea, amândouă din Pașcani — am luat în anul acela. Și grija mea a fost să confirm că merit postul ăla.

Tabăra și generația cu care am crescut

Primul sau al doilea an la Eminescu l-am avut elev pe George Onofrei, cel cu Suplimentul de Cultură, și am cunoscut-o pe Luiza Vasiliu. M-a sunat Luminița, care fusese directoarea taberei de jurnalism, și mi-a spus: Serinela, ne-am gândit ca tu să fii directoarea unei tabere. Am crezut că e o tabără micuță, cu niște copii și un însoțitor. Nu că e tabără națională. A durat vreo șase-șapte ani. Mi-a fost foarte greu să mă las.

La finalul unei tabere m-am uitat în oglindă, mi-am văzut ridurile și mi-am zis: nicio cremă n-o să mi le scoată. Era efervescent pentru mine. M-am despărțit de tabără în 2005. Dar ne-am mai dus pe ascuns, eu cu Onofrei, și am scos un ziar și am mai făcut câte una, alta. Simțeam că voiam mai mult.

I-am cunoscut acolo pe Luiza Vasiliu, acum redactor-șef la Scena9, pe Constantin Vică, acum profesor de filosofie la Universitatea din București, pe Cristina Petrache, pe Cristi Leonte de la ProTV, pe Alex Livadaru. Stăteam nopțile și discutam, de la cum se face un material de televiziune la cum să arate un crainic, o știre.

Am vorbit la un moment dat cu Cristina despre rutina din presă. Eu asociam jurnalismul cu ceva trepidant. Și când mi-a zis că în presă este rutină, am zis: cum adică? Nu, Serinela, este o rutină. Și atunci am zis: cu copiii nu-i așa. La școală n-am simțit rutina niciodată.

Întotdeauna este altcineva în clasă

Îmi place să fiu profesoară. E foarte lămurit lucrul ăsta. A fost mai greu în ultimii doi ani, din cauza sistemului, la cum se preconizează schimbările din sistem, apropo de România educată. Dar odată intrată în clasă, toate privirile alea ale copiilor…

De multe ori mă întreabă copiii: Doamnă, nu vă e greu să predați a nu știu câta oară același lucru, același verb sau să vorbiți despre Preda a mia oară? Le răspund într-un singur fel: întotdeauna este altcineva în clasă. De fiecare dată, un copil are nevoie de mine ca să înțeleagă verbul copulativ.

Pe cât par eu de impulsivă, pe atât de multă răbdare am cu copiii ca să înțeleagă, să plece înțeleși din clasă. Cred că cele mai importante două calități ale mele ca profesor sunt apropierea de copii, fără ca vreunul dintre ei să-și permită să încalce limitele. Sunt legate cele două — trebuie să știi cum să impui limitele. Este cel mai greu așa, să fii apropiat și, în același timp, copilul să nu-și permită să se tragă de brâu cu tine.

Toate astea au venit firesc la mine; am căutat cumva inconștient căile spre ele. Aici e vorba probabil și de alte skill-uri. Am intuit când anume trebuie să îi fac să se oprească sau când să mă opresc eu.

Frica de singurătate

Eu am stat între băieți foarte mult timp și asta a fost și un avantaj și un dezavantaj — știam bine tiparul lor de gândire. Și-mi părea destul de riscant să te lansezi într-o relație fără să știi ce te așteaptă.

Mi-am găsit-o prin actualul meu soț, Bris, colegul și prietenul meu de facultate. Greva mare din 96, care a plecat de la Drept, a pornit de la el, care îi cunoștea pe băieții de acolo. Ne-am adunat de la puțini, ne-am făcut tot mai mulți, până am acoperit tot Iașul, toate facultățile. A durat, cred, o lună și jumătate.

Mi-a plăcut foarte mult de ei, de modul în care discutau și gândeau. Ascultau BBC și veneau la mine în cameră și discutau despre politica vremii, lucru care nu se prea întâmpla la Litere. M-au invitat să scriu la revista lor. M-au asimilat; am fost invitată și la întâlnirea lor de 10 ani. Am făcut și multe vacanțe frumoase împreună cu ei. Am rămas prieteni cu ei și ne-am tot întâlnit.

Cu Bris am rămas mulți ani într-o relație de adorație la distanță, el ignorându-mă, bineînțeles, și tratându-mă ca pe o prietenă. Aveam 21-22 de ani atunci și așa am dus-o mult timp, adică continuam să fiu prietena băieților, foarte circumspectă. Pe de altă parte, era și o întreagă literatură care mă dirija și aveam și eu niște repere ale mele.

Aveam un model de bărbat, până mi-a zis sora mea să nu mai caut un model, ci un tip echilibrat, complementar mie, care să mă pondereze, să mă tragă de picioare când sar prea multe garduri. Asta reprezintă Bris.

Dar ani de zile am stat în tatonare; îmi era cumplit de frică că o să fiu singură. Mi-amintesc cum am rămas plângând când s-au dat rezultatele la bac. Au venit copiii, le-au văzut și s-au dus cu toții spre poarta liceului. M-am așezat pe gard și am început să plâng. Și atunci mi-am dat seama că ei au viețile lor și eu rămân singură. Îi asimilam cu copiii mei.

Momentul ăla a fost o revelație. Am zis că trebuie să fac ceva pentru mine, nu doar pentru ceilalți. Un an de zile nu mai vreau dirigenție, nu mai vreau să fac și aia, și aia, și aialaltă. Mi-am dat timp chiar să fac niște lucruri.

În trecut aveam multă voință să fiu în locuri și în contexte care nu erau neapărat potrivite mie, dar sunau bine. În ultimii 10-12 ani, mai cu seamă după ce am născut, mi-am dat seama clar că vreau să fac numai lucruri la care mă pricep și vreau să le fac foarte bine.

”Te-am prins pe ultima turnantă înainte de totala ofilire”

Bris s-a întors din America și am continuat să ne întâlnim în grupul nostru. El mi-a spus, când a plecat cu Teatrul Ludic în America, că va rămâne acolo. Se pare că sunt singura persoană căreia i-a spus. Ori a vrut să mă testeze, ori i-o fi plăcut și lui de mine și a vrut să vadă cum reacționez, ori că voia doar să-și descarce sufletul, că urma să facă pozna asta, că a rămas fraudulos în State.

Am avut întotdeauna o relație foarte solidă cu el; eram mereu pe aceeași lungime de undă: el mai calm, mai echilibrat, eu mai zănatică, mai zvăpăiată. Și după ce s-a întors din State, el a făcut toate demersurile. Pentru că el a ținut întotdeauna la prieteni.

Oamenii uită să țină legăturile. Bris n-a făcut asta decât dacă a fost trădat sau deziluzionat. El m-a căutat și am fost în continuare foarte buni prieteni în cercul cel mare de care vorbeam. Până când, la un moment dat, a trebuit să bată toate clopotele să-mi dea de înțeles că îi place de mine și, de fapt, ca să accept şi eu că îi place de mine.

Dar s-au făcut 35 de ani între timp, vorba lui: te-am prins pe ultima turnantă înainte de totala ofilire. Ce înțeleg eu de aici — și are dreptate — e că probabil aș fi rămas singură dacă n-aș fi întâlnit pe cineva care să mă suporte și în același timp să mă sprijine, așa cum și eu fac cu el.

La 35 de ani, decizia a fost matură. El este singurul, în afară de mama și de copiii mei, care îmi spune unde greșesc. Ai vorbit prea mult, n-ai lăsat invitatul să vorbească, ce ți-a trebuit atâta teorie. Vine de fiecare dată și trage semnalul de alarmă.

Copiii m-au schimbat total

Spun psihologii că până la 24 de ani e adolescența fizică, la 28 e aia psihologică. Cred că am fost adolescentă la minte până am născut primul copil. Simțeam că nu mă maturizez, că aveam o gândire prea copilăroasă. Simțeam nevoia să fiu un om așezat și firea nu mă lăsa.

A venit maturizarea de la sine în momentul în care am născut — nu maternitatea în sine, că mă așezam pe catedră la școală pe când aveam burta mare, fără niciun fel de rezerve. Dar după ce am născut s-a produs un scurt-circuit, o responsabilizare față de mine ca om care trebuie să evolueze.
Plus era sentimentul ăsta că am ajutat mulți copii la școală, care s-au deschis către mine și mă gândeam dacă copiii mei n-o să se deschidă către mine. Că rolul de părinte este altul decât cel de profesor.

Mi-a fost frică raportat la personalitatea mea prea puternică. Știu asta din teorie, că poate să inhibe personalitatea copilului și mi-a fost frică de asta înainte de a avea copii.

Bris se joacă foarte mult cu ei; eu mă joc în felul meu — citindu-le, dansând, râzând. Copiii nu mi-au afectat partea de profesor, dimpotrivă, mi-au împlinit-o.

Mi-am dat voie să și greșesc, să greșesc mult mai mult, pentru că înainte eram intolerantă la capitolul greșeli. Trebuia să fac totul perfect. Mulți părinți nu vor să greșească în fața copiilor. Eu le spun continuu: și eu greșesc și voi aveți voie să greșiți.

Logos – proiectul meu de suflet

Când am făcut Logos — proiectul meu de suflet, care a venit după trei ani de stat în casă cu copilul — am simțit că trebuie să fac ceva. Am zis: hai să le ofer elevilor posibilitatea de a discuta cu oameni care au făcut lucruri în varii domenii.

Prima întâlnire a fost cu Luiza Vasiliu și cu Marius Chivu, apoi cu Florin Lăzărescu. Mi-a zis atunci Lăzărescu: Dă-le o formă întâlnirilor astea. Jumătate de an a durat până am găsit o denumire și de atunci, de la prima ediție a FILIT-ului, am înființat clubul și tot am adus oameni să le vorbească.

La început participau doar elevii mei, apoi au mai venit profesori din Eminescu și după m-au sunat din târg. Am avut invitați istorici, psihologi; aș fi vrut și oameni de afaceri. Nu pot să-l țin bilunar, că m-aș prăbuși. Fac câte trei evenimente la fiecare FILIT, lansări de carte.

Ceea ce observ la noile generații este lipsa de comunicare cu părinții. Nu se simt înțeleși. M-a sunat o mamă: Cum vi se pare că e fetița mea la școală? — E bine. — Dar știți că nu mai ajung la ea. — Ce spune? — Că la noi în familie nu este suficientă adrenalină. Și mi-am dat seama că vine de la prietenul ei, care o duce cu motocicleta. La vârsta asta îți verși furia, frustrările și ceri de la familie să fie de toate. Întrebați-o ce lipsește cu adevărat sau ce i-ați putea oferi. Vrea adrenalină? Duceți-vă, doamnă, la Hamak, cățărați-vă pe un copac. A început să râdă și mama.

Dacă mă gândesc la anii 1990-2000, erau pe de o parte libertatea și, pe de altă parte, lipsa de informații. Și atunci ieșeau și experimentau foarte mult. Aveau curaj. Generațiile mai de încoace par extrem de dilematice. Gândesc, reflectează mai mult, nu se mai aruncă. Citesc mai puțin carte bună și presă bună — ce le pică în bulă, aceea le este direcția. Mi se pare că ăsta este pericolul cel mai mare.

În același timp, sunt mai conștienți de drepturile lor, de aspectele juridice, civice, sociale. Nimeni nu se gândea în anii ’90 la ce înseamnă bullying, la cum se comportă un băiat cu o fată. Dar riscă să se îngroape în subiectele astea și să se uite pe ei înșiși. Mi se pare uneori că nu-și trăiesc viața.

O fostă elevă de-a mea, la Babeș-Bolyai acum — șefă de promoție în liceu, foarte bună în conferințe și congrese — a renunțat la facultate pentru că nu s-a simțit mulțumită de ce ar fi însemnat profesia pentru ea. A început o călătorie de căutare de sine, excursii prin străinătate, oameni noi. Și mi-a spus în vara asta: așa am obosit în cercurile în care sunt, de atâtea discuții, de atâta filozofie, oriunde ne învârtim ne așezăm și tocăm lumea și uităm să mai trăim, nu ne mai veselim, nu ne mai bucurăm.

E o generație sceptică, critică, autocritică — deși nu recunosc neapărat. Un soi de radicalism foarte bine cosmetizat, dar eu văd în forma cea mai abilă și subtilă o îngustare a orizontului.

La clasă, un profesor poate doar să discute și să explice. Întotdeauna le spun că viața nu este în alb și negru, că este gri, este roșu, este verde, sunt o grămadă de nuanțe. E un consum foarte mare de energie.

Oamenii care mi-au influențat viața

Sunt două categorii de oameni care mi-au influențat viața. Pe de o parte, sunt cei din familie, părinții, bunicii, care m-au învățat, au stat lângă mine, au avut răbdare cu mine. Sper că nu i-am dezamăgit până acum.

Apoi, este soțul meu și prietenii cu rolul lor la momentul respectiv. Dar clar soțul meu, fără de care n-aș fi putut să fac tot ce am făcut până acum. El m-a susținut în toate, de la clubul Logos la deciziile pe care le luăm în privința copiilor. Bris este omul cu care pot să vorbesc orice, care îmi deschide mintea. Cred că și eu pe a lui.

Cică verbul specific zodiei mele este a munci. Da, sunt un om care muncește. N-am muncit de mică — am făcut ce am vrut când eram mică. M-am apucat de treabă în liceu, de teamă de eșec. Din clasa a zecea m-am recompus singură.
Mi-am regăsit încrederea în mine mai târziu și cred că mi-am păstrat-o până azi.

Dacă ar fi să mă definesc, e cum a spus o fetiță de la clasă, Adina. Am întrebat cum mă văd și ea mi-a spus: sigură pe dumneavoastră. Nu mă gândisem la asta până atunci. Dar cred că am descoperit în ce pot avea încredere în mine. Știu la ce mă pricep și la ce nu mă pricep.

IAȘUL

Am cunoscut Iașul mai întâi prin olimpiadele la care veneam din clasa a șaptea, pe la patru dimineața. Nu mi-a plăcut deloc — veneam cu trenul, eram lihniți, obosiți și intrăm în olimpiadă. Și școala, care era de obicei Liceul Eminescu, mi se părea imensă și spuneam că n-am să fiu niciodată la o școală din asta. Școlile din Pașcani erau micuțe.

Am regăsit Iașul în liceu, când am venit la filologie, la treapta a doua, cu Adrian, prietenul meu din clasa întâi și încă o colegă. Mergeam tot cu trenul, luni dimineața la patru. Internat la Eminescu. Nu prea aveam cum să ne mișcăm de acolo, pentru că eram consemnați în cămin. Am stat până în clasa a douăsprezecea la internat și nu prea am ieșit de acolo.

Eram într-o revoltă continuă, într-o grevă continuă. Am făcut numai scandaluri; n-am suportat niciodată să stau la rând să mâncăm. Nu puteam. Acum îmi dau seama că eram exagerată, dar erau tot felul de restricții pe care nu le-am tolerat niciodată în liceu.

Și apoi l-am cunoscut în studenție. Iașul era pentru mine un oraș intelectual — nu la modul scriitoricesc neapărat, ci prin grupul de la Drept, în care discuțiile erau la nivelul pe care îl căutam. Eram într-o bulă în care mă simțeam bine și în care am crescut. Cunoșteam Copoul și foarte puțin din Tudor, unde erau discotecile. Îmi era frică să merg în Tudor; mi se părea că e la capătul celălalt de lume.

Apoi am început să cunosc orașul la Radio Iași, undeva prin anul trei de facultate. Și nu doar Iașul, ci și Moldova, pentru că eram trimisă și în afara Iașului și în județele Moldovei. Colaboram la emisiunea de tineret. Am cunoscut Iașul prin emisiuni. Oricum, l-am cunoscut și prin emisiunile pe care le ascultam de mică, de acasă, la Pașcani.

Tătărașul l-am luat la pas. Plecam pe jos din Metalurgie până la Doi Băieți. Era zona industrială, era Bularga, de care toată lumea vorbea și se temea. Am mai stat vreo 10 ani și în zona CUG.

Șocul a venit mai târziu. Am fost în București prin 2005, am stat trei săptămâni. Am venit buimăcită. Nici la ora actuală nu-mi place Bucureștiul. Chiar și cartierele astea periferice ale Iașului arată mult, mult mai bine decât acolo.

Senzația pe care am avut-o în București a fost de multe ori de vomă — nu vânzoleala, ci mirosurile și un anumit tip de mizerie, nu neapărat materială. Și venind în Iași, m-am uitat special în jurul meu și mi s-a părut că nimic nu se compară.

De șapte ani mergem cu rulota, am mers prin toată țara, și la munte și la mare, și în orașe și în sate. Sibiu mi s-a părut prea neamț, prea vestic, față de cum mă simt eu. Nu mă simt în Pașcani acasă; mă simt în Iași. Pașcaniul e o dezamăgire pentru mine.

În Bucium mergem foarte des. La stâncă se cațără copiii împreună cu Bris. M-am cățărat și eu de două ori. În Copou ieșim foarte des, la Casa Pogor, tot Copoul cap-coadă. Mie îmi place și Tătărași. Merg deseori acolo. Mă duc la Ateneu, că sunt spectacole. E frumos. Mă uit la clădiri, la verdeață.
La Palas nu-mi place. Nu mă duci la Palas, că-mi faci cel mai rău posibil.

Ieșenii

Într-un fel vorbesc oamenii pe stradă, într-un fel se uită. Față de, spre exemplu, București. Stai de vorbă cu un străin, cu un ieșean pe care nu-l cunoști, și-ți povestește, te desparți de el și nu te mai întâlnești niciodată. Dar rămâne momentul ăla și pentru el și pentru tine. E o căldură mai mare și o spontaneitate mult mai mare. Și, în același timp, ieșeanul e un soi de om așezat, care nu se grăbește. Festina lente.

(Poveste culeasă în 2023)